Al patrulea proiect pentru România

Deși pare că avem de ales din nou între „aceștia” și „ceilalți”, totuși, opțiunile și proiectele oferite societății românești în 2012 sunt semnificativ mai diverse decât eram obișnuiți. Să ne uităm puțin peste ele.

Proiectul Băsescu: oamenii magici și reforma continuă.

Proiectul diferă puțin de politicianul omonim și se remarcă în două feluri. Primul este accentul excesiv pus pe calitatea resursei umane. Omul potrivit se presupune că va sfinți locul potrivit, chiar dacă nu are un plan managerial sau dacă acest plan s-a dovedit greșit. Atâta vreme cât își păstrează viziunea omul salvator continuă să primească susținere sprerându-se, uneori în pofida evidenței că se va întâmpla o contagiune magică între om și instituție. Rezultatele, ca în orice magie, sunt inegale. Patapievici a reușit, „strategia Macovei” a eșuat, iar efectele ministeriatului Funeriu sunt încă ambigue. A doua caracteristică este reforma continuă și egală cu sine. Indiferent de boală, de evoluția ei și de mediul înconjurător, proiectul Băsescu prescrie doze din ce în ce mai mari ale acelorași doctorii. De la un anumit punct în colo însă doctoria devine otravă, iar acest lucru se vede inclusiv în dezorientarea PDL.

Proiectul USL: vârsta de aur

Pe fondul eșecului guvernărilor Băsescu-Boc-MRU, amintirea guvernelor Năstase și Tăriceanu pare din ce în ce mai pozitivă. Chiar dacă ne-explicit, USL ne promite întoarcerea acelor timpuri în care viața era mai ușoară, iar instituțiile funcționau – dacă nu eficient – măcar liniștit. Iar publicul a uitat erorile și abuzurile acelor guvernări, speră că nu se vor mai repeta, sau doar alege răul cel mai mic.

Proiectul PPDD: salvatorul

Nu m-am documentat despre PPDD într-atât încât să știu mai mult decât că oferă de toate pentru toți, de la pedepse pentru adversari până la case (aproape) gratuite pentru cetățenii cinstiți. Merită totuși menționat, pentru analiza de mai jos, că susținătorii OTV/PPDD sunt idealiști, în sensul că modul în care văd ei lucrurile are legături minime cu realitatea socială.

Al patrulea proiect (pentru care nu am găsit un nume mitologic)

Preistorie. Ideea unui electorat care care nu se regăsește în nici unul dintre partidele de mai sus dar ar putea fi motivat să vină la vot i-a venit prima dată – se pare – domnului Lăzăroiu. Dar oferta sa, ca și a lui Mihail Neamțu, Mihai Răzvan Ungureanu sau chiar Teodor Baconschi este doar o reambalare a proiectului Băsescu, iar intenția de a re-întoarce la un moment dat în PDL este destul de transparentă.

Istorie. Al patrulea proiect începe de la relația aparent ambiguă dintre Piața Universității și USL. Nu poți folosi o singură pasiune dominantă pentru a explica de ce politicienii USL au fost huiduiți dar manifestanții de la mitingul USL au fost primiți în piață; sau de ce manifestanții au tolerat lozinca „PDL-USL [/] aceeași mizerie” fără să o asume ca slogan. Trebuie să presupunem că manifestanții din piață au fost mânați simultan de dorința de a asuma obiectivul USL („Jos Băsescu”) fără a se confunda cu opoziția de partid; să lupte alături dar nu împreună.

Asumarea acestor obiective presupune un anumit fel de cinism. Același cinism explică și de ce diverși oameni s-au implicat în campania lui Nicușor Dan în timp ce scriau pe blog că nu există șanse reale de câștig și/sau programul electoral scârțâie pe alocuri. Nu vorbim aici de cinism în sensul obișnuit al termenului: și în piață și în campanie acești oameni au donat efort și și-au gajat reputația. Aș zice că este vorba de o combinație de cinism sociologic și idealism moral.

„Definiție”. Această combinație nu pune Proiectul între USL și PDL, ci mai degrabă între mainstream și PPDD – însă respingându-le pe amândouă. Un fel de „alternative stream”. Ca și la PPDD există obiecții față de sistemul politic care nu se pot rezolva prin schimbarea de oameni și rotația de partide, ci cer o schimbare a regulilor jocului. Este un soi de idealism, întrucât înțelepciunea comună crede că asemenea încercare este vânare de vânt. Spre deosebire de PPDD și asemenea maintream-ului Proiectul respinge violența și cultivă  continuitatea instituțională. În mod pragmatic ei știu că revolta lor nu va cataliza masele de alegători în viitorul imediat (poate niciodată) și de aceea dialogul cu sistemul politic este  esențial.

Asemeni proiectului Băsescu, al patrulea proiect este un program de reformă. Dar  proiectul Băsescu sau înaintea lui Alianța Civică propuneau o alianță între toți oamenii de bine („Numai împreună vom reuși”). Sub acest stindard au intrat politicieni dubioși (Traian Băsescu)  care au folosit apoi cu succes potențialul de șantaj. Sau militanți bine intenționați, dar fără abilități politice (Monica Macovei). Prin contrast Proiectul tinde să fie selectiv în alegerea participanților.

Acum, că am creionat o schiță de proiect, să ne punem câteva întrebări.

Câte divizii Câți electori are acest proiect?

Deși întrebarea pare ironică, nu este. Cred că esențial este tocmai faptul că un asemenea electorat există și este capabil să se mobilizeze. Împotriva unei definiții înguste a votului util Piața Universității a inspirat numeroase alte orașe iar Nicușor Dan a obținut aproape 10% în circumscripția sa. Problema este că un asemenea electorat nu este ușor de măsurat; chiar dacă am avea întrebările potrivite este posibil ca mulți susținători ai Proiectului să o facă doar cu „jumătate de normă” ezitând între un Proiect aparent slab și alte opțiuni aparent mai satisfăcătoare în mainstream sau în protestul radical.

Poate (probabil) electoratul celui de-al patrulea proiect nu va putea niciodată să se reproducă cultural devenind o majoritate sau măcar un element care întoarce soarta alegerilor de unul singur. Dar Proiectul poate căpăta vizibilitate, prestigiu și respectabilitate în cadrul electoratului mainstream exercitând asupra sistemului o presiune asemănătoare cu cea creată de Tea Party în SUA.

Cum poate exista un asemenea proiect fără lideri și fără organizare combativă?

Până acum lipsa de organizare a avut roade mai degrabă pozitive. Piața Universității nu a putut fi infiltrată deși presupun/știu că partidele aveau deja pregătite „capete de pod” și făceau presiuni să ne „organizăm” astfel încât aceste capete de pod să fie activate. Campania electorală a beneficiat de aportul unor susținători care nu au știut/au ignorat liniile directoare ale centrului, adeseori producând abordări noi și utile.  Înțelegând asta, lideri precum Claudiu Crăciun sau Nicușor Dan au sugerat constant că sunt rotițe într-o mișcare mai mare, pe care ei o reprezintă/descriu dar pe care nu o conduc și în numele căreia nu au mandat de negociere.

Reversul al acestei structurări este dependența de o personalitate-simbol care să catalizeze și să ducă mișcarea la un nou nivel. Aici rolul personal al lui Raed Arafat și al lui Nicușor Dan nu poate fi subestimat.

Trebuie dealtfel spus ca lipsa de organizare este cumva relativă. Dimpotrivă, mulți dintre cei care s-au implicat au în spate o formă sau alta de participare grass-roots. Putem recunoaște aici monarhiști hârșiți în lupte intestine, ultrași antrenați în lupte de stradă și iubitori de natură sau animale căliți în ignoranța autorităților.

Concluzie

Până în ianuarie peisajul politic apărea ca fiind destul de banal. Cele două grupări politice mari puteau fi grupate cu oarecare corectitudine sub eticheta de reformiști și conservatori. La periferia sistemului, PPDD înjura pe toată lumea dar servea și să le amintească alegătorilor  că partidele majoritare, oricât de corupte, sunt preferabile haosului.

Piața Universității și apoi Nicușor Dan au fisurat această perspectivă. Este posibil cel puțin să ne imaginăm crearea unui al patrulea proiect. Iar unde este cerere (electoratul potențial al Proiectului) poate apărea și oferta (forme noi de organizare sau propuneri politice noi dinspre mainstream). O asemenea ofertă stă sau cade împreună cu credibilitatea inițiatorilor și soliditatea proiectului. Din nefericire, complexitatea crește odată cu trecerea timpului. Piața Universității cerea „doar” o schimbare de regim și dezbatere publică mai deschisă. Campania electorală a presupus plantarea unui spin independent în coasta puterii locale, efectele fiind planificate să apară pe abia termen mediu. Un proiect național va fi mult mai greu și complicat.

Andrei Tiut

PS: Acest text nu ar fi putut apărea fără altele pe care pe care le-am scris (sau doar citit) în acest an de când mi-am redescoperit interesul pentru politica românească.

Despre motivele pentru care nu putem face reformă injectând numai resurse umane de calitate așa cum propune Proiectul Băsescu am discutat mai aplicat în Strategia Macovei – trecut, eșec și viitor.

Despre proiectele PDL, de la Albă ca zăpada la MRU puteți citi Anatomia unui eșec sau, pe Sociollogica o lungă serie de articole ale lui Barbu Mateescu (de exemplu Lecția CDR).

Dacă aveți dubii că aceste proiecte se vor întoarce la matcă putem aplica aceeași maximă sub care am analizat USL: „În fapt o maxim o afirmație din cele trei se poate califica ca „promisiune fundamentală” anume aceea pe care partidul sugerează că o va abandona ultima.” (Ce putem reține din promisiunile USL). Tot aici găsiți și o scurtă descriere a proiectului USL.

Despre evenimentele din ianuarie cel mai relevant text pe care l-am scris este Slogane vs. pancarte. Mecanismele votului democratic în Piaţa Universităţii. Fără acest text nu aș fi putut să ajung la concluziile de deasupra. Recomand și excelentul text al Andreei Nicuțar: Piața e Politică! .