Valsul Schengen

Aderarea la Spațiul Schengen s-a transformat dintr-un joc cu o miză politică mică într-o tragedie națională. La mijloc se află prestigiul României în cadrul Uniunii Europene și percepția internă privind beneficiile aderării la construcția europeană.

The game’s afoot

În ciuda aparențelor aderarea la spaţiul Schengen nu este un proiect cu o miză mare de politică externă. Pentru români el are însă o miză simbolică: ieşirea din paradigma de cetăţeni şi țară de mâna  a doua a Uniunii Europene. Este sau, dacă vreţi, a fost o miză de prestigiu a României în cadrul UE. Totuşi ratarea aderării la spaţiul Schengen nu poate fi comparată cu ratarea în 1997 a primului val de extindere al NATO sau amânarea aderării la Uniunea Europeană în primul val, în 2004. Mai mult spre deosebire de precedentele procese de integrare euro-atlantică, când respingerea candidaturii României a fost făcută întemeiat, respingerea accederii la Spaţiul Schengen este în esenţă neîntemeiată.

Respingerea aderării la Spațiul Schengen creează un precedent periculos în cadrul Uniunii Europene – schimbarea regulilor jocului în timpul acestuia (MCV, lupta împotriva corupţiei și reforma justiţiei nu erau incluse în condiţionalităţile agreate) şi ranforsarea percepţiei existenţei unei Europe cu două viteze: Europa marilor şi Europa celorlalţi, a celor slabi. Nu îmi fac iluzii în privinţa egalităţii statelor membre UE – dar o anumită moderaţie și consideraţie din partea statelor mari în raporturile cu ceilalţi membrii trebuie să existe.

Schimbarea regulilor în timpul jocului reprezintă un precedent grav, introducând practic arbitrariul în acest proces. Nu pot să nu constat un paradox: dacă UE a fost oarecum tolerantă cu România în momentul în care a primit-o în rândurile ei în 2007, în 2011 când România a îndeplinit condiţiile de aderare la Spaţiul Schengen, celelalte state membre sunt reticente în a-i recunoaşte eforturile.

We have not heard the chimes at midnight?

O declarație a preşedintelui României Traian Băsescu a adus în prim plan ideea că statele UE care fac parte din Spaţiul Schengen nu au informat din timp România că nu va fi admisă la termen. Rolul acestei declarații a fost aceea de a sugera lipsa de fair play a partenerilor europeni. Nu contest, în absența unor dovezi, veridicitatea acestei declaraţii, pe de altă parte există destule dovezi indirecte că autorităţile de la Bucureşti erau conștiente de riscul legării prevederilor MCV de aderarea la Spaţiul Schengen:

În cadru bilateral, am avut discuţii cu mai mulţi şefi de stat şi de guvern cu privire la accesul României în spaţiul Schengen. Este foarte clar că pentru toţi cei cu care am discutat – fie că este vorba de preşedintele Franţei, de premierul olandez, de preşedintele Barroso, de cancelarul Merkel – accesul României în Schengen are două componente, aşa cum ele sunt şi descrise în Tratat. Este o componentă tehnică şi o componentă politică, pentru că trebuie să existe un vot politic pentru accesul în spaţiul Schengen. Există tentaţia la foarte mulţi să lege accesul în spaţiul Schengen în zona componentei politice şi de progresele noastre pe Mecanismul de Cooperare şi Verificare în justiţie. I-am informat că aici s-au făcut progrese, a fost adoptată o nouă lege ANI, s-a adoptat Legea micii reforme.

Este greu de ghicit ce s-a discutat în privat pe tema aderării la Spaţiul Schengen între preşedintele României și reprezentanţii Franţei şi Germaniei – dar este evident faptul că scrisoarea miniştrilor de interne ai Franţei şi Germaniei a surprins. Este de asemenea evident faptul că procesul de aderare era compus din două aspecte – tehnic şi politic. Problema se pune acum în următorii termeni: cât de mult vor conta aspectele tehnice în raport cu cele politice? Şi în subsidiar a existat vreo condiţionare în prealabil a aderării României la Spaţiul Schengen de îndeplinirea obiectivelor din MCV?

Winter of our discontent

Eșecul aderării la Spațiul Schengen a generat o serie de răspunsuri din partea societăţii şi a actorilor politici interni. Din nefericire aceste reacţii au relevat că România este o societate divizată şi polarizată, interesată mai mult de găsirea de vinovaţi decât de căutarea unor soluții pentru actuala situaţie. Ce-i drept nu mă aşteptam la un răspuns unitar din partea elitelor politice sau a partidelor, dar semnalele sunt mult prea divergente.

Un exemplu elocvent de polarizare şi lipsă a consensului a fost ilustrată de atitudinea lui Călin Popescu Tăriceanu de a refuza să facă lobby în favoarea României în calitate de fost premier, pentru a aderarea la Spaţiul Schengen. Transferarea responsabilităţii politice de la o familie politică la alta și acuzele reciproce de sabotare a aderării trimit un semnal ambivalent în exterior şi fac extrem de dificilă acţiunea politică coerentă în exterior.

Reacţia din sfera publică a conținut o doză mare de auto-flagelare din cauza acestui eşec şi a reflectat complexele de inferioritate ale românilor în ceea ce priveşte imaginea lor în exterior. Un val de opinii care susțin că nu vom fi acceptați niciodată ca pateneri egali în UE a invadat spaţiul public. Nu cred că ar trebui să cădem în această paradigmă a auto-flagelării – nu ajută la nimic. Singurul lucru care ar trebui să ni-l reproşăm e că nu a existat în România un efort serios de a reforma justiţia şi a lupta împotriva corupţiei pentru a ridica astfel MCV.

French mischief

Cred că este corect să considerăm Franţa ca fiind principala responsabilă pentru blocarea aderării României prin prisma faptului că opoziţia ei a fost cea mai vizibilă. Germania deobicei preferă să rămână, din punct de vedere politic, în siajul Franţei când este vorba de decizii politice majore pentru Uniunea Europeană, dar nu trebuie exclus și o anumită doză de exasperare a Berlinului faţă de ritmul reformei în justiţie şi a luptei împotriva corupţiei.

Care este până la urmă motivaţia reală Franței pentru a bloca aderarea la Spațiul Schengen? Parisul nu a avut o poziţie consecventă care să justifice opoziţiei faţă de aderarea României – Franţa a reproşat României problemele legate de migraţia şi integrarea romilor, statutul incert al frontierei cu Republica Moldova (sic), siguranţa frontierelor (sic), riscuri privind crima organizată, securitatea bazei de date SIS/SIRENE (sic). Singura explicația raţională şi coerentă este că Franța urmăreşte, în mare parte din motive de politică internă, încetinirea procesului de integrare europeană. Laurent Wauquiez menţionează într-un interviu acordat ziarului La Croix că cetăţenii francezi  sunt îngrijorați de ritmul integrării europene, şi mulţi ar dori că acest proces să fie încetinit sau controlat. Acest proces politic este numit enlargement fatigue.

Nu trebuie uitat că anul 2012 va fi unul electoral în Franţa, iar cota de popularitate a preşedintelui Nicolas Sarkozy este scăzută – încetinirea procesului de integrare europeană poate fi deci instrumentalizată pentru a aduna voturi în vedere obţinerii unui nou mandat. De asemenea trebuie recunoscut că parteneriatul strategic cu Franța a fost un eşec şi ar trebui renegociat.

Nu trebuie excluse din ecuaţia acestui refuz îngrijorări fundamentate legate de nivelul corupţiei din România, capacitatea Bucureştiului de a-şi proteja granițele având în vedere că şi membre mai vechi ai UE se confruntă cu dificultăți în acest domeniu, precum şi anumite nemulţumiri legate parteneriatul strategic. Există şi o explicație mai puţin viabilă, dar oarecum populară în anumite cercuri conform căreia, ceea ce păţesc România şi Bulgaria este menit să descurajeze ambiţiile de aderare ale Turciei la UE.

Tickle us, do we not laugh? Prick us, do we not bleed? Wrong us, shall we not revenge?

A curs foarte multă cerneală pe tema posibilelor măsuri de retorsiune pe care România le-ar putea lua împotriva Franţei şi Germaniei. Iniţiativele propuse de preşedintele României şi de ministrul de externe Teodor Baconschi nu au fost privite cu încredere de opinia publică internă, dar opoziţia Parisului şi Berlinului necesită un răspuns. Este evident faptul că MCV nu poate fi denunţat, blocarea aderării Croației la UE este contraproductivă, iar măsuri luate împotriva companiilor franceze sau germane ce activează pe piaţa românească ies total din discuţie având în vedere climatul economic şi imposibilitatea încălcării regulilor pieței comune europene.

În perspectivă, singura măsură de bun simţ este amânarea plăților către EADS pentru securizarea frontierelor – de vreme ce nu vom adera la Spaţiul Schengen anul acesta (aparent) și rapoartele de evaluare indică că frontierele noastre sunt sigure, chiar nu cred că ar trebui ca aceşti bani să fie investiți momentan în securizarea frontierelor. În plus România ar putea, pe termen scurt, să nu mai sprijine în cadrul UE anumite poziţii ale Franţei şi Germaniei care nu servesc un interes naţional vital.

Eşecul aderării la Spaţiul Schengen trebuie să fie o lecţie pentru opinia publică din România în sensul că trebuie să  se înţeleagă necesitatea apărării interesului naţional în faţa arbitrariului altor state. Anumite lucruri nu pot fi tolerate de către România şi ar trebui să se înțeleagă faptul că diplomaţia trebuie să fie vocală nu numai atunci când avem dreptate, dar şi atunci când nu avem. Numai aşa vocea României va fi auzită în sistemul internaţional.

Once more unto the breach, dear friends

Ultima evaluare Sch-EVAL arată faptul că România este pregătită din punct de vedere tehnic să adere la Spaţiul Schengen, Bulgaria însă nu. Din păcate, cum România este legată de vecinul său de la sud în acest proces de integrare, devine aproape imposibilă aderarea noastră la Spaţiul Schengen la termen, chiar dacă tehnic suntem pregătiţi. Lucrul acesta nu trebuie să ne descurajeze sau să facă ca aderarea la Spaţiul Schengen să nu mai fie un obiectiv de pe agenda europeană a României. În momentul de faţă preşedinţia rotativă  a UE este asigurată de Ungaria, care sprijină eforturile României de aderare la Spaţiul Schengen, iar din iulie președinția rotativă va fi preluată de Polonia, un alt aliat al Bucureştiului.

Nu este foarte clar ce se va întâmpla în continuare. Din cauza faptului că Bulgaria nu pare a fi pregătită să adere la Spaţiul Schengen, eforturile Franţei şi ale Germaniei de a bloca aderarea României vor părea astfel justificate. Chiar dacă se pare că aderarea României va fi amânată, eforturile trebuie redirecționate spre obţinerea unei date ferme de aderare. Diplomaţia românească trebuie să obţină sprijinul altor state membre pentru a forţa Franţa şi Germania să ofere un termen de aderare – iar acesta nu trebuie să fie mai mare de un an.

La nivel intern România trebuie să-şi intensifice eforturile de reformă a justiţiei şi de luptă împotriva corupţiei, pentru a facilita ridicarea MCV. Mecanismul de Cooperare şi Verificare este un instrument util pentru a forţa anumite reforme interne în România, pe de altă parte însă este şi o uriaşă piatră de moară pentru Bucureşti la nivel european. Din nefericire progresul în reformarea justiţiei şi lupta împotriva corupţiei ţine de schimbarea practicilor elitei politice româneşti, dar şi înfrângerea rezistenţei la schimbare a sistemului juridic românesc.

George VIŞAN