A fi conservator in Romania inseamna a avea o optiune politica greu intelesa. Pana la aparita unui partid Conservator in anul 2004, de fapt unul transformat dintr-un partid social-liberal, o astfel de denumire putea duce imediat cu gandul la istoriografia romaneasca, la momentul primului dualism politic, la Barbu Catargiu, Marghiloman, la asa zisii asupritorii ai taranimii, la sustinatorii marilor mosieri. Existenta unei astfel de situatii se datoreaza unei discontinuitati istorice, care a pus o amprenta dureroasa pe Partidul Conservator.
El nu mai era un partid istoric, ci un partid ante-istoric, unul care apartinea vechii conduceri, care nu a adus la infaptuirea vreunui act, ci a fost o etapa in dezvoltarea partidelor romanesti si reprezinta ultima afisare a „vechii” boierimi, incapabil sa se adapteze noilor schimbari. Discontinuitatea a fost mult mai mare: daca partidul liberal si national taranesc mai aveau o parte de electorat in viata, partidul conservator nu s-a bucureat de un astfel de privilegiu. Nerecunoasterea lui ca partid istoric propiu-zis a insemnat un start esuat. In schimb termenul ce dadea o noua infatisare a partidelor conservatoare , crestin democratia , a fost primit cu nepasare.
Pe atat de numeroase si complexe precum sunt scrierile politice, memoriile si politicile romanesti , pe atat sunt de necunoscute si neapreciate. In aceasta situatiei aportul lor pare mai degraba a fi unul teoretic ci nu practic, daca s-ar face o comparatie cu rivalii politici: liberalii, care reprezinta opusul. Acesta lucru nu este in totalitate adevarat. In 1880 a fost adoptat programul partidului Conservator, ce cuprindea o abordare a temelor care conturasera in timp doctrina conservatoare, anume, atasamentul pentru evolutia organica a societatii, pentru sustinerea unui progres masurat si continuu, pentru actiunea concreta, coerenta unui executiv reticent la imitatiile excesive sau la constructiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor traditionale. Politica economica se baza pe sustinerea industriei usoare, dar nu se împotriveau nici investitiilor în industria grea, aceasta fiind o idee deloc nerealistă pentru dezvoltarile ce avea loc in acea perioada în Tarile Romane. Rascoala taraneasca din 1907 au dat peste cap intentiile conservatorilor. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali.
Macinarea interna a partidului Conservator, inceputa inainte de primul razboi mondial, si incercarile de transformare nu au dat roade. Astfel au aparut: Partidul Conservator-Democrat, fondat de Tache Ionescu în 1908, Partidul Conservator Naţionalist, fondat de Nicolae Filipescu şi Ion Emanuel Florescu in 1916, Partidul Conservator-Progresist, rezultat în 1918 din ruperea Partidului Conservator. Au esuat nereusind sa se impuna ca forte importante.
Din consiliul provizoriu de Uniune Nationala din februarie 1990 nu a facut parte nici macar un singur partid cu numele de conservator. In acest moment in afara de Partidul Conservator, nu exista altul care sa aiba o semenea denumire si sa fie prezent macar cu un membru intr-un consiliu local sau judetean. Astfel se poate vorbi ca doctrina conservatoare este vizibila pe plan european, dar nu neaparat in partide care sa aiba o astfel de denumire. Partidele conservatoare s-au transformat in mare parte in partide crestin democrate. Adevarata „lupta” se da intre stanga reprezentata de socialisti democrati si partidele de dreapta ( majoritar crestin democrati si liberal). De fapt asta inseamna mostenirea conservatoare. Neo-conservatorismul populist american poate patrunde usor, mai ales ca dreapta politica in Romania s-a schimbat, datorita ascensiunii unui important partid, cu tenta sa populista bine cunoascuta.
Integrarea europeana a dat un puternic semnal de alarmala Bucurestiul: inexistenta unui putermic partid crestin democrat, popular sau conservator, puternic. Acestea au aparut insa, ca ciupercile dupa ploaie: PPRM, PUR-PC, PNG-CD si PD-ul care si-a schimbat orientarea politica. Dintre toate doar PUR-ul a optat pentru denumirea de conservator, crezand ca ii poate da o greutate mai mare. Conservatorismul nu apare pe neasteptate, el exista si la momentul oportun reapare. Din pacate numai un fost partid „de stanga” a avut puterea imediat dupa 1989 sa se proclame Crestin Democrat.Partidul Popular European se recunoaste ca facand parte din familia politica de centru dreapta ( partide crestin democrate, populare, conservatoare) , ale cariei radacini se pot gasi in civilizatia continentului European si care de la bun inceput a initita proiectul european. Majoritatea sunt mostenitoarele gandirii conservatoare. In Europa singurele care mai poarta denumirea de conservatoare si fac parte din Grupul Partidelor Populare Europene sunt: Partidul Conservator din Marea Britanie, Partidul Conservator Popular din Danemarca, si in Lituania conservatorii fac parte dintr-o uniune alaturi de fostii detinuti politici. Poate singurtul partid din Romania care se incadreaza in standardele unuei partid conservator european este PNTCD. Si se poate vedea acest lucru printr-o citire a programului lui politic. A fost de fapt si primul partid care a facut parte din Grupul Popularilor Europeni. O alta incercare de a face un Partid Popular, inainte de asa zisul „trend”a avut-o Radu Vasile, in 1999. De fapt a fost un esec, fiind asociat cu personajul Radu Vasile si nu cu intentiile sale politice.
In Romania exista in oprezent un institut de Cercetari politice Conservatoare condus de Dan Voiculescu. Realizarile sale nu sunt de neglijat. Ceea ce nu este un lucru rau, mai ales ca aduce in plin plan o noua materie de studiu, dar motivele care stau in spatele unei astfel de institut sunt simple: incercarile de legimitizare ale lui Dan Voiculescu. In definitiv nu poate evita adevarul conservatorismul adevarat nu mai exista, el fiind inlocuit de o progenitura a sa crestin democrati – populari si cei care mai poarta o astfel de denumire, in Europa, sunt constienti ca desi pare paradoxal, conservatorismul trebuie sa se adapteze la noile evolutii.
Cosmin CĂRBUNARU
Civitas Politics 
E totusi dificil de evaluat un curent precum conservatorismul, acum, in 2007. Era dificil de evaluat si atunci la finele sec. XIX, iar fragilitatea acestuia s-a vazut, atunci cand reforma agrara a liberalilor si votul universal a spulberat curentul conservator.
Valorile conservatoare, evolutia societatii (vs. revolutia societatii), progresul constant, forma cu fond :D, sint lucruri pe care o majoritate actuala din Romania, nu are cum sa le sustina. O populatie care doreste cat mai mult o occidentalizare rapida, si care are unelte precum votul la indemana nu va sustine nicicand o abordare cumpatata si lenta (nu discut aici aprecierea mea pro sau contra conservatorilor).
Conservatorismul sustine valori impamantenite, ori in Romania, sint putine valori politice sau sociale impamantenite, care sa merite a fi sustinute. Desigur, ar fi Biserica insa izolarea acesteia fata de implicarea sociala si apetenta ei pentru privilegii obtinute pe cale politica ar descalifica o asemenea initiativa.
In concluzie, o initiativa conservatoare, acum, in Romania, sint de parere ca nu ar avea nici platforma, nici aderenti.
Azi suntem toti (sau aproape toti) „conservatori”: vechiul Partid Conservator, cel al lui Katargiu si Marghiloman, era cat se poate de liberal din punctul de vedere al politicii privind economia, imigratia, cetatenia, administratia locala, investitiile straine etc. Inainte de 1880 au incercat sa isi spuna „progesisti”, dar doza de anglomanie prezenta intre membrii si-a spus cuvantul 🙂 si s-au identificat ca oponenti ai Partidului National-Liberal. Nu si-au luat numele de „liberal” pentru ca era deja ocupat, si avea conotatii inca si mai incalcite decat azi … daca in Anglia „liberal” avea legatura cu liberalismul economic, pe continent era mai legat de razboaiele carliste din Spania si cele doua partide care se infruntau acolo: liberalii si servilii (carlistii), decat de ideologia economica.