Achiziţia avioanelor F-16: între eşec şi vulnerabilitate strategică

Flares. Author Peter van Stigt. Courtesy of F-16.net

Context nefericit

Pe data de 3 august a expirat termenul limită până la care România trebuia să accepte oferta Statelor Unite privind achiziţia de avioane F-16 C/D în uz. Această ofertă făcea parte dintr-un plan ambiţios al Forţelor Aeriene Române de a moderniza aviaţia militară românească şi de a accede la programul F-35 Lightning II sau Joint Strike Fighter, dezvoltat de Statele Unite in parteneriat cu alte opt state europene: Marea Britanie, Italia, Olanda, Canada, Turcia, Australia, Norvegia şi Danemarca. Explicaţia oficială pentru care guvernul român a ratat termenul limită a fost lipsa fondurilor necesare pentru plata avioanelor în timp de criză. Alte elemente care au contribuit la această decizie au fost suprapunerea cu vizita FMI în România, procesul controversat de selectare a ofertei şi impopularitatea acestei decizii pe timpul crizei economice.

Departe de a fi o cheltuială lipsită de sens pe timp de criză această achiziţie, dacă ar fi fost dusă la capăt, ar fi permis modernizarea Forţelor Aeriene Române şi susţinerea angajamentelor luate faţă de NATO. Având în vedere faptul că resursa de zbor a avioanelor MiG-21 LanceR aflate în dotarea aviaţiei militare expiră în 2013, iar numărul şi disponibilitatea acestora pentru a efectua misiuni scade rapid, înlocuirea acestor avioane de luptă devine urgentă. Dacă luăm în considerare faptul că apărarea spaţiului aerian românesc, în afară  de MiG-21, este asigurată de rachete S-75 Volhov, cel puţin la fel de vechi ca şi avionul rusesc, lipsa unui avion modern de luptă multirol se transformă într-o vulnerabilitate strategică.

Într-adevăr se poate reproşa ofertei americane faptul că aceasta conţine avioane în uz sau „la mână a doua” – pe de altă parte acest factor este atenuat, dacă ţinem cont de situaţia economică din  prezent din România şi de urgenţa achiziţiei. Oferta americană include modernizarea aparatelor, pregătirea piloţilor şi a tehnicienilor, pachetul de armament şi întreţinerea pentru următorii cinci ani – toate acestea pentru 1,3 miliarde dolari, platibili eşalonat.  Achiziţia unor avioane  în uz are şi un avantaj mai puţin evident: având în vedere costul ridicat al avioanelor de luptă multirol noi în general, permite economii la buget. Nu trebuie uitat faptul că tendinţa României după aderarea la NATO a fost să subinvestească în domeniul apărării – prin achiziţia de avioane în uz practic se pot investii mai mulţi bani în alte programe de apărare.

Incapacitatea României de a achiziţiona în momentul de faţă avioanele F-16 nu pune în pericol parteneriatul strategic cu Statele Unite, acest parteneriat nefiind dependent sau fundamentat doar pe o tranzacţie de armament. Dar acest eşec pune într-o lumină proastă capacitatea României de a furniza securitate în cadrul NATO.  Dintr-o ţară care la aderarea la NATO părea a fi un furnizor net de securitate, există riscul ca România, prin subinvestiţia în domeniul apărării să devină un consumator de securitate, un freerider al alianţei. Oricâte proiecte legitime de politică externă ar propune România, credibilitatea acestora ar fi pusă la îndoială atât de aliaţi, cât şi de adversari, din cauză lipsei puterii militare care să le sprijine.

O altă consecinţă a refuzării ofertei se va răsfrânge asupra prestigiului României: practic România a insistat să i se ofere o ofertă avantajoasă pentru F-16 şi posibilitatea includerii începând din 2025 în cadrul proiectului F-35, şi mai mult ca sigur că desfăşurarea elementelor sistemului anti-balistic american pe teritoriul României a fost utilizată ca monedă de schimb de reprezentaţii MApN în negocierile privind avionul multirol cu partea americană. Dacă mai corelăm acest ultim fapt cu împrumutarea de către România a 60 de vehicule MRAP de la Statele Unite pentru a desfăşura misiuni de patrulare în Afganistan, atunci imaginea generală a puterii militare a României devine extrem de negativă. În ciuda faptului că ţara noastră şi-a sporit efectivele  militare în cadrul misiunii ISAF din Afganistan, incapacitatea ei de a a-şi dota trupele cu armament adecvat misiunii pune sub semnul întrebării valoare ei ca aliat.

Contraoferte: costuri şi riscuri

Contraofertele prezentate de firmele EADS (prin Alenia Aeronautica) şi SAAB (prin Gripen International) ca răspuns  la decizia CSAT din 26 martie favorabilă achiziţiei de F-16, cu toate că par a fi atractive tehnic şi financiar prezintă anumite hibe şi costuri ascunse. Astfel posibilitatea preluării de către România a 24 de avioane Eurofighter de la Aeronautica Militare, avioane Tranche 1 din primul lot predat aviaţiei italiene, ridică probleme de costuri. În cererea de ofertă pe care MApN a făcut-o mai multor producători de avioane de luptă se specifică foarte clar „avion de luptă multirol”- iar Eurofighter Typhoon este un avion de vânătoare şi intercepţie performant, care a fost forţat de realităţile strategice post-Război Rece să devină multirol. Avioanele Tranche 1 propuse României au nevoie de schimbarea arhitecturii electronice pentru a deveni avioane multirol, practic modernizarea la următorul standard de producţie Tranche 2  – lucru care nu este menţionat public de Alenia. Cum aceste avioane sunt primele care au ieşit de pe linia de producţie a EADS se prea poate ca ele să nu fie nici la un standard operaţional unic la intrarea în  serviciu. Este interesant de asemenea faptul că de curând Aeronautica Militare a renunţat la următorul lot de avioane Eurofighter – Tranche 3b – preferând să investească în avionul american F-35 banii alocaţi în prealabil pentru avionul european. Un alt argument împotriva achiziţiei avioanelor Eurofighter din Italia este lipsa pachetului de armament – pachet inclus în oferta americană. Şi în final Eurofighter Typhoon este un avion extrem de costisitor, intrarea sa producţie fiind amânata de câteva ori, ţările  membre ale consorţiului Eurofighter reducându-şi comenzile iniţiale, programul fiind de mai multe ori în pericol de a fi anulat. Un avion costisitor ar avea un impact negativ asupra proiectelor MApN de dezvoltare a forţelor aeriene – costurile mari necesitând reducerea numărului de avioane şi abandonarea sau amânarea altor proiecte cel puţin la fel de importante.

A doua contraoferta europeană vine din partea SAAB, prin Gripen International şi constă în 24 de avioane JAS-39 C/D Gripen noi la acelaşi preţ ca şi oferta americană, dar nu include pachetul de armament. Această ofertă prezintă riscuri atât de natură politică, cât şi militară. Din punct de vedere politic Suedia este un stat neutru, care nu este membru al NATO (este doar membru al PfP) – ceea ce ridică anumite semne de întrebare cu privire la sprijinul logistic şi tehnologic în cazul participării României la misiuni externe sau la un conflict internaţional. Din punct de militar JAS-39 Gripen are o rază de acţiune mai mică decât F-16 şi transportă o cantitate mai mică de armament.[i]

La capitolul capabilităţi spre deosebire de F-16, Gripen nu poate îndeplini misiuni anti-radar sau de distrugere a unităţilor de apărare anti-aeriene inamice (SEAD) – instalarea acesteia în viitor este posibilă, dar nu este inclusă în pachetul de bază. Raza scăzută de acţiune a Gripen este o problemă pentru România, deoarece spre deosebire de ceilalţi utilizatori ai acestui tip de avion din NATO – Republica Cehia şi Ungaria – ţara noastră are un teritoriu de acoperit aproape dublu şi trebuie să asigure şi acoperirea aeriană pentru forţele navale. În plus România nu se învecinează cu state mari din NATO cum este cazul Cehiei, care se poate baza pe sprijinul aerian atât al Germaniei cât şi al Poloniei.

Vecinătatea României nu este atât de favorabilă precum cea  a Cehiei sau Ungariei, având în vedere faptul că în 2008 a avut loc un conflict militar în regiunea Mării Negre între Rusia şi Georgia, iar Ucraina are o politică externă instabilă şi din raţiuni de natură internă consideră România un fel de adversar de serviciu. Prezenţa în Republica Moldova a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse şi conflictul îngheţat din Transnistria necesită de asemenea o poziţia mai robustă a României din punct de vedere politico-militar. Bulgaria şi Ungaria, ţările vecine membre ale NATO, au un potenţial militar scăzut comparat cu cel al României, ceea ce practic ne forţează pe noi să deţinem capabilităţi militare mai performante pe flancul estic al NATO.

Contraoferta suedeză mai ridică semne de întrebare legate de capabilităţi – dacă oferta iniţială era de 24 de aparate la 1,5 miliarde Euro, ieftinirea cu 500 de milioane de Euro a ofertei nu se poate explica complet prin neincluderea pachetului de armament. Ce capabilităţi nu sunt astfel incluse şi ce investiţii vor trebui făcute după achiziţie pentru a le dobândi? Un alt element militar important este antrenamentul piloţilor, oferta suedeză prevede doar conversie de tip, adică asimilarea avionului, nu şi antrenamentul tactic. Piloţii români au şansa în cazul F-16 de a se antrena în SUA cu piloţi care au zburat misiuni reale de luptă, în timp ce singurul angajament militar al Flygvapnet datează din perioada 1961-1964, în timpul intervenţiei ONU din Congo. De asemenea insistenţa cu care reprezentanţii Gripen International afirmă că avionul Gripen are cele mai mici costuri de operare ridică semne de întrebare în sensul că: au fost produse în jur de 250 de avioane Gripen, spre deosebire de aproape 4000 în cazul F-16, avionul american beneficiind astfel de efectele economiei la scală, iar costurile orei de zbor variază în general de la utilizator la utilizator.

Un alt aspect care a cântărit probabil destul de greu în momentul în care România a optat pentru F-16 este tranziţia din punct de vedere tehnologic de la generaţia a 4-a de avioane de vânătoare spre generaţia a 5-a. Contraofertele europene conţin însă aparate dintr-o generaţie intermediară – 4.5 – având în vedere faptul că asistăm, se pare, la o proliferare a generaţiei a 5-a pe termen mediu şi lung – F-22 şi F-35 (SUA), PAK-FA (Rusia şi India), J-XX (China), nu este mai prudent alegerea unei oferte care să ne permită accesul la un avion performant, în viitorul îndepărtat? Un exemplu este ilustrativ – României i se oferă avioane JAS-39 C/D Gripen, dar din cauza orizontului de timp, ţara noastră nu are acces la varianta îmbunătăţită Gripen NG (E/F), disponibil din 2014, (dar tot generaţia 4.5), iar din 2015-2016 vor deveni operaţionale avioanele F-35 în cadrul US Air Force şi a partenerilor implicaţi în proiect. Practic în cazul selecţiei avionului suedez, în ciuda unor modernizări succesive, s-ar putea ca la încheierea programului de achiziţie România să deţină un avion de vânătoare depăşit tehnologic (uzat moral).

În contrapartidă se poate argumenta că există un anumit risc şi în cazul opţiunii pentru F-16/F-35. Programul F-35 Lightning II şi-a depăşit bugetul alocat cu 30% şi nici în momentul de faţă nu s-a stabilit un preţ pentru varianta finală operaţională – există deci riscul ca în 2022-2025, când România ar dori să achiziţioneze acest avion de luptă, să fie prea scump pentru bugetul nostru. Pe de altă parte, însă, Lockheed Martin depune eforturi intense pentru reducerea costurilor la presiunea Pentagonului, a Congresului SUA şi a competitorilor (în special Boeing).  În plus costurile cele mai mari cu aceste aparate le vor avea utilizatorii iniţiali, SUA şi partenerii principali din proiect, investiţia urmând a se amortiza în timp.

Există într-adevăr o slăbiciune în cadrul ofertei americane – lipsa unui pachet de offset, fiind vorba de avioane în uz,  atât reprezentanţii Eurofighter cât şi Gripen International oferind pachete de offset de 100% din valoarea achiziţiei. Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că offsetul este doar o componentă a oricărui contract de apărare şi nu este neapărat una decisivă. Offsetul nu înseamnă că banii se vor întoarce imediat în România, ci că statul sau compania respectivă se obligă să facă investiţii şi/sau să transfere tehnologie echivalentă cu valoare contractului. Logica offsetului porneşte de la premisa că pentru un stat investiţiile în apărare reprezintă o pierdere economică netă; o premisă falsă – e ca şi cum un individ ar considera că o asigurare de viaţă este o pierdere netă sau că o alarmă anti-furt care să-i protejeze casa  de hoţi este o cheltuială inutilă. Chiar dacă oferta americană nu include offset, achiziţia de avioane F-16 noi în viitor şi intrarea în programul F-35 vor aduce offset şi poate şi un transfer de tehnologie. În orice caz având în vedere situaţia de faţă şi urgenţa achiziţiei, consideraţiile privind valoarea offsetului ar trebui să ocupe un loc secundar în calculele legate de achiziţia unui avion multirol.

Consecinţe…

În acazul aviaţiei militare timpul nu lucrează în favoarea României – în 2013 MiG-21 Lancer îşi vor epuiza resursa de zbor şi vor fi oprite de la zbor. În ciuda situaţiei economice dificile, achiziţia avioanelor F-16 trebuie să meargă mai departe. Nu se cunoaşte la nivel public ce se va întâmpla în continuare în privinţa acestui proiect – cel mai probabil România a solicitat sau va solicita o amânare. Oricare ar fi însă ultimul termen limită trebuie avut în vedere urmatorul element – o decizie trebuie luată cel mai târziu în 2011. Din a doua jumătate a lui 2011 operaţionalizarea oricărui timp de avion multirol până în 2013 devine problematică, fiind nevoie de cel puţin 2 ani, iar ofertele pe care le-am putea primii atunci vor fi cel mai probabil avioane în uz.

George VIŞAN

Update 1 12/08/10: Se pare că într-un fel cel mai rău scenariu la care m-am gândit s-a adeverit. Conform Adevărul MApN a decis prelungirea serviciului operaţional a unui numar de 4 sau 5 aparate MiG-21 LanceR concomitent cu reluarea procesului de achiziţie a unui avion nou în 2011. Cum achiziţiile de acest tip durează cam 6-12 luni şi cum relansarea economică a Românie se va produce în a doua jumătate a lui 2011, decizia de achiziţie se va lua, cel mai probabil, în 2012. Dacă vorbim de aeronave noi, tot procesul de producţie va dura în jur de 2 ani (dacă se optează pentru un număr de 18-24 de avioane), iar operaţionalizarea lor va dura cam încă 2 ani, dacă nu mai mult.  Până la intrarea în serviciu a noilor aparate şi până la operaţionalizarea lor, menţinerea MiG-21 LanceR în serviciu activ după 2013 reprezintă un risc pentru vieţile piloţilor şi a cetăţenilor români. În opinie mea această decizie reprezintă un risc extraordinar la adresa securităţii naţionale şi pune sub semnul întrebării capacitatea României de a-şi afirma suveranitatea asupra spaţiului aerian. Să sperăm totuşi că noul proces de achiziţie nu va avea soarta actualului.

---

[i] F-16  C/D– rază de acţiune – 676 mile nautice, sarcină utilă – 7226 kg.

JAS-39 Gripen C/D – 432 mile nautice, sarcină utilă – 5300 kg