Maresalul Ion Antonescu și Horia Sima înaintea rebeliunii legionare

Într-un mod foarte ciudat, într-un spațiu al contestării și al memoriei, al libertății și al demnității – Piața Universității – a renăscut ideea unui regim militar. Cuvintele nu-i aparțin unui fost militar, afiliat bizarului sindicat al militarilor disponibilizați, condus de Mircea Dogaru, ci unui tânăr ofițer al Armatei Române, locotenentul Alexandru Gheorghe.

Acesta a susținut în Piața Universității ca soluții pentru situația actuală dizolvarea sau desființarea Parlamentului, invocarea stării de urgenţă în ţară, conducerea ţării şi administrarea statului român de către Armată. Tânărul locotenent este ferm convis că militarii sunt cei mai în măsură să administreze România, și că un regim militar de o lună care să organizeze alegeri libere și corecte ar fi de-ajuns pentru corectarea situației din prezent:

Am propus ca Armatei să-i fie încredințată pe durata de o lună administrarea acestei țări. Armata să-și ia angajamentul ca într-o lună de zile să organizeze alegeri libere și democratice, supravegheate de presa română liberă… Superiorii m-au întrebat: bun, și ce invocăm? Le-am spus că situația de urgență. Dacă acum, când oamenii sunt în stradă, nu se poate invoca asta, nu știu ce să mai spun…

Toate declarațiile au fost făcute de Alexandru Gheorghe în calitate de ofițer activ al Armatei și în uniformă militară. Cu toate că mulți ar fi tentați să considere afirmațiile de mai sus ca fiind acoperite de libertatea de expresie și de conștiință, trebuie spus că statutul său de militar implică din start o limitare temporară și voluntară[i] a drepturilor sale fundamentale. Militarii nu pot face parte din organizații politice și nu se pot implica în politică. Singurul mod în care un militar activ poate participa la viața politică este prin vot.

Ultima dată când România a fost condusă de un regim militar a fost în timpul dictaturii lui Mareșalului Ion Antonescu. Consecințele acestui regim au fost nefaste pentru România: distrugerea instituțiilor democratice, genocid și o campanie militară dezastroasă. Faptul că la mai bine de 70 de ani de la instaurarea primului regim militar autoritar în România și la 22 de ani de la înlăturarea totalitarismului comunist, un ofițer al Armatei române cere instaurarea unui regim militar, chiar și provizoriu, este un lucru grav și îngrijorător. În mod paradoxal propunerea a fost făcută într-un loc unde de mai bine de de aproape trei săptămâni se strigă „Libertate” și „Jos Dictatura” (sic!). Ce fel de libertate a fi aceea care imediat ar fi suprimată de un regim militar? Și ce fel de societate ar fi aceea care ar renunța de bună voie la Libertate?

O societate nu este o cazarmă care să se conformeze rigidelor coduri militare. O societate liberă și democratică este diversă, plurivocă și dinamică. Armată este ierarhică, conservatoare în abordări și descurajează dezbaterea. Ordinele în armată se execută, nu se comentează (cu excepția ordinelor ilegale), iar deciziile nu se iau cu majoritate de voturi. Pe scurt un regim militar ar însemna impunerea unui regim cazon asupra intregii societăți.

În ciudat diferențelor dintre ierarhia militară și diversitatea democratică, forțele armate nu sunt incompatibile cu democrația. Într-un stat democratic rolul forțelor armate este bine definit: protajarea statului și a societății de agresiunea unui alt corp politic. Pe cale de excepție, forțele armate pot acorda asistență în situații de criză internă autorității civile. Autoritatea civilă controlează activitatea forțelor armate, iar acestea din urmă nu sunt implicate în jocul politic.

O dată trecut Rubiconul implicării militarilor în viața politică nu prea mai este cale de întoarcere. Juntele militare din America Latină și dictaturile militare din Africa sau Asia arată cât se poate de clar incompatibilitatea regimurilor militare cu buna guvernare. Aceste regimuri s-au remarcat printr-o proastă administrare a statelor respective, represiune, corupție endemică, crime împotriva umanității și agresiune armată.

Situația forțelor armate române nu este foarte diferită de cea a restului societății românești sau a vreunui alt sector public. Militarii se confruntă cu o subfinanțare cronică a ministerului de resort, cu mai mult de 80% din echipamente uzate fizic și moral – care pun viața utilizatorilor în pericol și cu solde reduse. Sectorul militar nu a fost nici el ocolit de corupție, mai mulți ofițeri și generali fiind suspectați, anchetați și condamnați pentru astfel de fapte. Cu toate acestea forțele armate au contribuit decisiv la aderarea la NATO și au traversat cu succes un proces de reformă și redimensionare, destul de dureros, dar necesar.

Atitudinea locotenentului Alexandru Gheorghe  scoate în evidență două lucruri: nemulțumirea față de actuală situație politică și economică se regăsește și la nivelul forțelor armate și educația civică a ofițerilor români lasă de dorit.

Nemulțumirea corpului de ofițeri este firească. Confruntați cu reducerea veniturilor, cu un statut nerecunoscut de societate, dotați cu echipamente care uneori le pun viața în pericol și în contextul unei crize economice care pare să nu se mai termine, nemulțumirea este naturală. Ceea ce nu este deloc normal este modul în care locotenentul Alexandru Gheorghe a ales să-și manifeste nemulțumirea sau frustrarea: în piața publică, eludând ierarhia militară și sfidând instituțiile democratice.

Nu doresc să generalizez foarte mult gestul tânărului locotenent, dar ideile exprimate de dânsul în Piața Universității și la televiziune indică o slabă înțelegere a valorilor democratice și civice. Nu cunosc curicula liceelor militare și a academiilor militare, dar în mod vădit este nevoie de o mai bună educație civică a viitorilor ofițeri ai Armatei Române. Este vital ca cei care vor comanda trupele române să fie familiari cu valorile democrației liberale și ale unei societăți deschise. În mod ideal pregătirea ofițerilor, trebuie să inspire o loialitate față de autoritatea civilă[ii] și descurajarea tendințelor care ar conduce la instaurarea unui regim militar.

Nimic din ceea ce a făcut locotenentul Alexandru Gheorghe nu îl îndreptățește să fie considerat un erou. Ideile sale nu sunt decât niște fantasme ale salvării, născute dintr-un sentiment de frustrare și neputință. Tot ce a reușit să facă acest tânăr ofițer a fost să ridice un mare semn de întrebare privind loialitatea forțelor armate în raport cu instituțiile civile ale democrației reprezentative. Sper ca fapta locotenentului Alexandru Gheorghe va fi sancționată de superiori și cariera sa în cadrul forțelor armate să ia sfârșit. Sper, de asemenea, ca gestul său să fie un fenomen izolat.

George VIŞAN

Ilustraţie de Devis Grebu (www.devisgrebu.com)

Într-un comentariu apărut pe site-ul Criticatac, un portal al stângii postmoderne româneşti care, printre altele, se străduieşte să nege dezastrul societal şi genocidul social al comunismului tot aşa cum neonaziştii se străduiesc să nege Holocaustului, Cornel Bran şi Daniela Gabor publică un manifest-program intitulat îndrăzneţ, Cum ieşim din neoliberalism?, care, în ciuda aparentei sale sofisticări pentru necunoscători, reprezintă un monument de ignoranţă a stângii postmoderne în ceea ce priveşte neoliberalismul şi mai ales în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă economia românească, una atât de puţin neoliberală din nefericire.

Critica „heterodoxă” a lui Cornel Bran şi Daniela Gabor debutează din start cu un fals de proporţii enorme şi penibile pentru două cadre universitare. În opinia celor doi, politicile economice neoliberale nu sunt preocupate de combaterea şomajului, „în neoliberalism, un nivel al şomajului de 10% este privit ca un fel de lege naturală a capitalismului”, când în realitate obiectivul principal al acestora este tocmai promovarea unei creşteri economice robuste şi a unei ocupări sustenabile cât mai mari a resurselor, prin politici anticiclice şi structurale bazate pe reguli şi orientate pe termen lung.

În locul unor politici fiscale şi monetare activiste orientate pe termen scurt, care s-au dovedit ineficace în trecut cât şi în prezent (v. cazul SUA, unde şomajul chiar este de 10% în ciuda activismului administraţiei Obama), ducând la stagnare economică, dezincitative în privinţa muncii, economisirii şi inovaţiei ori inflaţie galopantă, neoliberalismul propune un set de politici macroeconomice predictibile, în care politica monetară deţine rolul principal în netezirea ciclul economic, în conformitate cu obiectivul stabilităţii preţurilor, în timp ce politicii fiscale îi revine rolul de a crea condiţiile structurale pentru creşterea eficienţiei economice (investire, angajare şi inovaţie), prin implementarea unui sistem de taxare cât mai puţin distorsionant în ceea ce priveşte alocarea resurselor; prin adoptarea unor reglementări cât mai puţin împovărătoare şi cât mai puţin distorsionante; prin liberalizarea comerţului extern şi prin crearea unui sistem asistenţial cât mai eficient, adică care să ajute temporar persoanele care nu îşi pot găsi un loc de muncă promovând în acelaşi timp reangajarea şi nu capturarea sistemului asistenţial sau perpetuarea mentalităţii asistenţialiste.

Activismul fiscal, o politică monetară laxă şi orientată spre stimularea artificială a exporturilor, restricţionarea fluxurilor financiare şi controlul contului de capital, stânjenirea concurenţei libere şi adoptarea unei politici industriale guvernamentale, introducerea unui sistem de taxare baroc şi pronunţat progresiv, menţinerea companiilor de stat şi promovarea statului în rolul de principal investitor, aşa cum propun Cornel Bran şi Daniela Gabor în manifestul lor inspirat de succesul aparent al „capitalismului leninist” al Chinei actuale, nu înseamnă altceva decât revenirea la o economie semi-planificată eşuată cu decenii în urmă în Occident, un regres de amploare în materie de teorie economie şi o reţetă pentru o criză economică permanentă pe care numai cel mai iresponsabil politician ar putea-o contempla, ignorând cu totul realităţile lumii globalizate de astăzi.

Deşi manifestul lui Cornel Bran şi Danielei Gabor nu oferă nicio propunere viabilă şi abundă în erori de fapt şi de judecată, el constituie o mostră exemplară de lectură ideologică selectivă a teoriei şi istoriei, cât şi un extraordinar avertisment privind neglijenţa şi prejudecăţile la care poate duce negaţionistul stângii postmoderne, atât în privinţa naturii criminale a regimurilor comuniste, cât şi în privinţa falimentului sistemului economic comunist.

Bogdan C. Enache

Adam Ferguson - An Essay on the History of Civil Society (1767)

Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la restaurarea unei democraţii liberale, în România persistă o confuzie adâncă, ba chiar neînţelegeri fundamentale, în privinţa câtorva noţiuni de bază ale filozofiei politice asociate acesteia. Una dintrele cele mai vizibile dintre acestea este semnul egal pus cu de la sine putere de mulţi intelectuali între ONG-uri, de preferinţă ONG-ul în care aceştia activizează, şi venerabila idee de societate civilă.

Conceptul de societate civilă are o lungă istorie, coborând până în Antichitate, când desemna comunitatea politică (politeia). În epoca modernă însă, conceptul desemnează diversele forme de cooperare, asociere şi interacţiune paşnică sau voluntară care apar între indivizii dintr-o societate liberă, adică o societate în care domnia legii este respectată, în acel spaţiu intermediar dintre structurile familiale şi cele politice. Ea cuprinde aşadar orice, de la organizaţii comerciale, artistice, religioase, ştiinţifice, culturale sau caritabile şi până la obiceiuri, uzuanţe şi norme tacite, cum sunt de pildă cele care reglează comportamentul binevoitor dintre doi vecini sau banalele reguli de politeţe.

Începând cu anii 1970 ai secolului trecut, ideea de societate civilă a început să capete un sens mult mai restrictiv, care, deşi nu s-a impus decât în jargonul ONG-urilor şi în câteva mici secte universitare, a fost preluat fără spirit critic şi de intelectualii români. În rândul intelectualilor occidentali de stânga din această perioadă, care au început să redescopere rădicinile anarhiste ale operei lui Marx, statul a devenit un inamic pe picior de egalitate cu capitalismul. Ca urmare, aceştia au redefinit societatea civilă ca “sectorul terţiar”, adică suma de organizaţii non-profit dedicate unei cauze anume, situat undeva între piaţă şi stat (dar bucuros să primească subvenţii atât din partea pieţei cât şi din partea statului).

Spre deosebire de conceptul liberal de societate civilă, care urmăreşte limitarea intervenţiei arbitrare a statului în viaţa oamenilor pentru a permite înflorirea acestor asociaţii şi regularităţi civile voluntare, conceptul postmodern de societate civilă formulat de Noua Stângă şi cimentat în discursul policienilor şi cel al ziariştilor nu urmăreşte limitarea statului şi creşterea autonomiei asociaţilor voluntare, ci cucerirea politicului, împărţirea acestuia cu „sectorul terţiar”, o osmoză între decizia politică şi ONG-urile care pretind o mai bună cunoaştere şi reprezentare a societăţii decât politicienii şi statul în general. Din acest motiv, această idee ONG-istă de societate civilă îmbrăţişată de activişii Noii Stângi se confundă adesea, în acţiune şi revendicări la nivel internaţional, cu suţinerea unei forme speciale de democraţie participativă, una care ar asocia aceste organizaţii din sectorul terţiar deciziei politice din forurile reprezentative ale democraţiei liberale.

Deşi acest nou discurs activist asupra societăţii civile este frecvent astăzi, şi a obţinut unele succese pe lângă diverse guverne şi organizaţii interguvernamentale internaţionale, el este autonăruitor şi reprezintă o denaturare a ideii de societate civilă şi de democraţie liberală. Într-o democraţie liberală, decizia politică rămâne prerogativa reprezentaţilor politici aleşi, care acţionează în limitele domniei legii şi sunt responsabili direct faţă de cetăţeni, creându-se astfel spaţiul în care societatea civilă, în variatele şi complexele sale forme, inclusiv cele „non-profit”, poate să înflorească. Societatea civilă este tocmai acest spaţiu în care se confruntă şi îmbină în mod paşnic idei şi acţiuni individuale, nu o anticameră a politicului. El este compus în primul rând din indivizi, care au scopuri, aptitudini şi opinii diferite şi care se asociază în mod liber – nu din grupuri etanşe similare unor stări feudale care pot fi reprezentate în bloc de o birocraţie oficială a societăţii civile, asociată puterii politice şi mandatată să oficieze tranzacţii colective în numele acestora. Aceşti indivizi au mecanisme de control direct a reprezentanţilor puterii politice, convenţionale şi neconvenţionale, şi pot sau ar trebui să poată cenzura acţiunile puterii prin recurs în justiţie. În consecinţă, ei nu au nevoie de o dublă reprezentare oficială, una politică şi una ONG-ist birocratică, care să preia o parte din rolul mediator al celei dintâi.

Desigur, ONG-urile pot constitui o formă de acţiune colectivă a unor grupuri din societatea civilă, cu scopul de a apăra o cauză sau anumite drepturi în cazul în care acestea simt că statul sau agenţii săi şi-au depăşit limitele, însă ele nu au monopolul reprezentării societăţii civile şi în niciun caz nu se confundă cu societatea civilă în ansamblu ei, aşa cum vrea să sugereze de pildă ultimul manifest al Alianţei pentru o Românie Curată, o coaliţie de ONG-uri româneşti condusă de doamna Alina Mugiu-Pipidi. Căci, deşi manifestul în cauză conţine mai multe idei bune, în mod cert nu toată societatea civilă, înţeleasă în mod corect, este de-acord cu prevederi precum „creşterea rolului democraţiei participative” sau – fără alte calificări – „proprietatea statului să fie exploatată doar cu profit împărţit egal între toţi cetăţenii”.

Bogdan C. Enache

Numărul net de concedieri şi angajări în sectorul privat şi cel public (mii lunar, martie 2009-iulie 2011; Sursa : IMF Romania Country Report No 12, 2011)

În unele segmente ale opiniei publice circulă mitul că angajaţii din sectorul public au fost singurii care suferit ca urmare a crizei economice declanşate în 2009 sau că măsurile de austeritate luate de guvernul Emil Boc, şi anume reducerea cu 25% a salariilor acestora, ar fi fost o măsură ideologică menită să instituie un “război de clasă” între angajaţii din sectorul privat şi angajaţii din sectorul public. Nimic mai fals!

Aşa cum se poate vedea în graficul de mai sus, preluat din ultimul raport al misiunii FMI de evaluare a Acordului Stand-by cu Guvernul României, sectorul privat este cel care a absorbit cea mai mare parte din şocul crizei economice, vasta majoritate a lucrătorilor care au intrat în şomaj în ultimii trei ani fiind angajaţi în sectorul privat, în timp ce corecţia salariilor din sectorul public a permis amânarea reformelor structurale din administraţie şi serviciile publice care ar fi dus la o creştere a şomajului în rândul angajaţilor la stat.

Salariile şi/sau beneficiile non-salariale din sectorul privat au înregistrat de asemenea reduceri ad-hoc, dar în ansamblu nivelul lor a rămas neschimbat, fiind corelat cu productivitatea factorilor reali, ajustarea la şocul negativ asupra cererii realizându-se preponderent prin concedieri. În schimb, în sectorul public, salariile au fost reduse pentru a le realinia la productivitate, iar angajaţii la stat au fost în bună măsură insulaţi de şocul negativ al crizei economice asupra pieţei muncii prin menţinerea cheltuielilor guvernamentale la un nivel acceptabil, ca urmare a împrumuturilor externe şi interne realizate în această perioadă.

Bogdan C. Enache

Theodor Aman - Proclamarea Unirii (colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României, Bucureşti)

Cei câteva mii de protestari pestriţi adunaţi în ultima săptămână în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în pieţele publice din câteva oraşe mari din ţară cer demisia preşedintelui şi/sau a guvernului. Opoziţia bicefală, care se străduie din răsputeri, dar fără mare succes, să acapareze politic aceşti protestatari eterogeni, cere de asemenea demisia preşedintelui ţării şi/sau demisia guvernului, invocând în mod absurd o „dictatură” şi recurgând la comparaţii halucinante şi ridicole. Cu toate acestea, nici unii, nici ceilalţi, oricât de mare ar fi efuziunea străzii sau tentaţia de a scurta anul electoral, nu au o bază constituţională pentru a forţa demisia preşedintelui sau guvernului. 

Deşi toată lumea are dreptul de a-şi exprima în mod paşnic opinii, inclusiv în stradă, într-o democraţie liberală regulile jocului politic sunt circumscrise de constituţie, iar Constituţia României, aşa imperfectă cum este, prevede expres şi detaliat mecanisme şi proceduri prin care atât opoziţia cât şi poporul poate sancţiona şi eventual schimba guvernul şi preşedintele. Într-o ţară în care domnia legii este respectată, o minoritate sau chiar o majoritate zgomotoasă nu poate lua ostatică întrega comunitate politică, încâlcând regulile obişnuite sau constituţionale de drept. Instituţiile reprezentative ale democraţiei liberale există tocmai pentru a garanta respectarea domniei legii şi pentru a media opiniile şi doleanţele cetăţenilor. Ele protejează drepturile acestora, inclusiv dreptul la liberă exprimare, şi în acelaşi timp conferă cetăţenilor pârghii de sancţiune şi de control a puterii: vot, petiţii, consultări politice, recursul la curţile de justiţie în cazul încălcării drepturilor individuale ş.a.m.d.

Ca urmare, demiterea sau schimbarea guvernului ori a preşedintelui nu se face în stradă, cum cred unii dintre manifestanţii din Piaţa Universităţii sau cum declarau într-o veselie demagogică şi populistă Crin Antonescu şi Victor Ponta, liderii dezamăgitori ai opoziţiei bicefale. Cetăţenii au la îndemână votul, iar reprezentanţii lor votaţi – inclusiv paralamentarii opoziţiei – au la îndemână procedurile deliberative ale Parlamentului în faţa căruia guvernul este responsabil şi mecanisme constituţionale de a-l limita, sancţiona şi eventual demite (i.e. moţiunea de cenzură sau de neîncredere). Dar atât timp cât guvernul se bucură de încrederea majorităţii parlamentare şi acţionează constituţional, acesta este legitim şi reprezentativ, iar cetăţenii nemulţumi şi opoziţia trebuie să aştepte noile alegeri regulamentare pentru a obţine o eventuală schimbare a majorităţii parlamentare şi, deci, a guvernului.

Se prea poate ca instituţiile reprezentative să fie disfuncţionale, adică reprezentanţii poporului – fie cei la putere, fie cei din opoziţie – să acţioneze în contradicţie cu sentimentele, valorile şi opiniile poporului care i-a ales. Nici în acestă situaţie însă soluţia nu constă în debarasarea de domnia legii şi de instituţiile democraţiei liberale, „revoluţie” şi instaurarea “democraţiei străzii” sau nu-ştiu-ce altă formă de „democraţie participativă”, ci reformarea şi întărirea instituţiilor reprezentative, adică creşterea capacităţii acestora de a acţiona într-o mai strânsă concordanţă cu sentimentele şi opiniile majorităţii cetăţenilor, prin eliminarea partidocraţiei, îngrădirea rolului deţinut de grupurile de interese în politică, reducerea corupţiei, o mai bună informare şi consultare ş.a.m.d.

Bogdan C. Enache

Concept privind amplasarea la sol a interceptorilor Standard SM-3, propus de Raytheon

Desfășurarea sistemului anti-balistic în România de către Statele Unite ale Americii reprezintă evenimentul de politică externă al anului 2011. Amplasarea acestui sistem de arme pe teritoriul României reprezintă un succes diplomatic important pentru București. Diplomația românească a știut să profite de schimbarea de priorități în materie de apărare anti-balistică care a survenit în timpul administrației Obama.

România a fost printre primele state care a sprijinit ideea instalării unui sistem anti-balistic al NATO încă din momentul în care președintele american George W. Bush a propus desfășurarea în Polonia și Republica Cehă în 2007, dar a cerut ca apărarea anti-balistică a Europei să fie fundamentată pe principiul indivizibilității securității alianței. Cele 10 interceptoare nu ar fi protejat eficient România, în consecința diplomația românească a trebuit să depună eforturi pentru a încerca rectificarea acestei situații.

Din fericire alegerile din Statele Unite din 2008 au însemnat reconsiderarea politicii de apărare anti-rachetă din Europa Centrală și de Est de către noua administrația de la Washington. Strategia bazată pe sistemul propus de administrația George W. Bush suferea de o serie întreagă de dezavantaje, care îi puneau la îndoială eficiența:

• Interceptoarele instalate în Polonia ar fi trebuiti să intercepteze rachete balistice intercontinentale (adică rachete cu o rază mai mare de 5500 km). Iranul, sursa potențialei amenințări, nu deține astfel de capabilități. Teheranul poate amenința Europa cu rachete cu rază medie și intermediară de acțiune și pe vecinii săi din Golful Persic și Orientul Mijlociu cu rachete cu rază scurtă de acțiune.
• Sistemul Ground Based Midcourse Defense preconizat să fie instalat în Polonia era imprecis și avea un număr mic de inteceptoarea (10). În teste interceptoarele au funcționat în 53% din cazuri. Acest sistem nu acoperea în mod eficient Europa Centrală și de Est. Chiar și în ciuda acestor probleme sistemul a fost declarat operațional în SUA. Sistemul SM-3 este mult mai precis, în teste având o rată de succes de 89%.
• Radarul care ar fi trebuit să fie instalat în Republica Cehă avea o rază de acțiune foarte mare, ceea ce-i permitea să supravegheze spațiul aerian al Rusiei de la granița sa vestică până la Urali. Acest fapt coroborat cu capacitatea interceptoarelor americane de a contracara rachete balistice a fost perceput că o amenințare directă la adresa capacității de descurajare nucleară a Federației Ruse. Mai mult sporea în mod artificial tensiunile din Europa generând insecuritate și compromițând relațiile cu Rusia.
• Proiectul s-a lovit de o puternică opoziție politică, mai ales în Cehia, unde publicul îl percepea ca o reminiscență a Războiului Rece.

Apărarea anti-balistică a Europei nu se va rezuma însă în următorul deceniu numai la baza Deveselu din România. Interceptoarele din România vor fi suplimentate de o navă dotată cu un sistem de luptă Aegis care va patrula în Mediterana de Est. Va fi vorba fie de un crucișător din clasa Ticonderoga (CG 47) sau un distrugător din clasa Arleigh Burke, care vor avea la bord interceptoare SM-3. În plus, mai multe nave aparținând statelor membre NATO vor fi dotate cu interceptoare SM-3, vizate fiind navele olandeze din clasa De Zeven Provincien și fregatele spaniole din clasa Alvaro de Bazan.

Utilizarea fregatelor sau distrugătoarelor purtătoare de rachete va suplimenta numărul de interceptoare disponibile, navele având rolul de poliță de asigurare în cazul unor atacuri în masă cu rachete balistice. Din 2018 sistemul anti-balistic din Europa va fi completat cu o nouă bază de interceptoare în Polonia, care va spori securitate aliaților europeni, contracarând și rachete cu rază intermediară de acțiune. Este probabilă instalarea și în România a interceptoarelor de tip SM-3 IIA, pentru a menține eficiența operațională a sistemului anti-balistic din Europa.

Găzduirea scutului anti-rachetă reprezintă piatra de hotar a parteneriatului strategic româno-american pe termen mediu și lung. Acest acord va defini rolul României în cadrul arhitecturii de securitate europene în următoarele decade și va spori importanța Bucureștiului în cadrul politicii externe americane.

Controverse

Instalarea sistemului anti-balistic în România nu este lipsită de controverse. Reticențe în privința utilității sistemului anti-balistic au fost ridicate atât de unii aliați din NATO, cât mai ales de către Rusia, care a fost de altfel cel mai vocal critic al proiectului american.

Franța și-a exprimat rezervele în privința sistemului anti-rachetă deoarece îi pune sub semnul întrebării capacitatea sa de disuasiune nucleară. În plus Parisul consideră că cel mai bun mod de a descuraja o lansare a unei rachete purtătoare de ogivă nucleară sau unui alt tip de armă de distrugere în masă este descurajarea nucleară, prin arsenalul deținut în prezent de Franța și Marea Britanie. Mai mult un scut anti-rachetă al NATO înseamnă cheltuieli de apărare suplimentare ale aliaților europeni, fondurile destinate acestui proiect putând fi utilizate pentru finanțarea altor capabilități pe care forțele militare europene nu le dețin sau la care nu excelează.

O altă controversă, de data asta de natură strategică ține de destinația sistemului anti-balistic. Este o armă defensivă sau ofensivă? Bucureștiul și Washingtonul au depus și depun eforturi diplomatice și retorice serioase pentru a convinge pe cei care se opun ideii de apărare anti-balistică a Europei, că sistemul care va fi desfășurat în România este unul de natură defensivă.

Considerațiile privind natura defensivă sau ofensivă a unei armei sau a unui sistem de arme sunt de natură scolastică. Scutul unui centurion roman putea fi utilizat pentru a para lovituri, a da lovituri, cât și pentru a masca lovituri. Sistemele anti-balistice sau scuturile anti-rachetă au fost create la apogeul Războiului Rece ca mijloace de protejare a centrelor urbane și a silozurilor cu rachete de balistice intercontinentale. Această măsură defensivă, oferă însă un avantaj ofensiv acelui stat care deținea cel mai avansat sistem anti-balistic, făcându-l aproape invulnerabil la riposta adversarului. Astfel deținătorul putea lansa, fără teama unor represalii, un atac preemptiv împotriva adversarului.

În cazul sistemului anti-balistic care va fi desfășurat în România natura defensivă a acestuia nu constă în absența vreunei încărcături ofensive transportate de interceptor, așa cum susține Bogdan Aurescu în mod elocvent, dar inutil, ci în scopul final al sistemului – descurajarea unei agresiuni cu rachete balistice cu rază medie de acțiune combinată cu incapacitatea de a intercepta rachete balistice intercontinentale. Calitatea defensivă a sistemului ar putea fi pusă la îndoială în momentul în care rachetele SM-3 vor dobândi capabilitatea de a intercepta rachete balistice intercontinentale.

Rusia se opune și se va opune sistemului desfășurat anti-balistic al NATO. Sistemul anti-balistic nu este îndreptat în mod explicit împotriva Moscovei și nu are capacitatea de a intercepta rachetele balistice intercontinentale rusești. Chiar și în cazul desfășurării în România a unei variante capabile să intercepteze rachete intercontinentale, Federația Rusă deține destule arme de acest tip să copleșească sistemul anti-balistic al NATO. În plus interceptarea rachetelor balistice intercontinentale este complicată de lansarea unor contramăsuri, care genererează ținte false și derutează interceptorii. Kremlinul este îngrijorat mai mult de prezența americană în Europa Centrală și de Est decât de eficiența militară a sistemului anti-rachetă. O prezență sporită a SUA în apropierea granițelor Federației Ruse este percepută la Moscova ca o provocare directă la adresa tentativelor Kremlinului de reluare a dominației sale asupra spațiului fost sovietic.

Revenind în prezent, atitudinea Rusiei în următoare perioadă va fi una ostilă scutului anti-rachetă din România. Această ostilitate va fi presărată cu „ramuri de măslin” și oferte de cooperarea, în speranța obținerii unor concesii care să-i permită să dețină un cuvând de spus în privința utilizării sistemului anti-balistic. Probabila realegere a premierului Vladimir Putin în funcția de președinte al Rusiei va pune în discuție politica de reset practicată de SUA în raport cu Moscova. Cu Vladimir Putin re-instalat la Kremlin, Rusia va fi un partener mai dificil decât este în prezent pe această temă de politică externă.

Cu cât se va apropia data operaționalizării sistemului anti-rachetă, cu atât atitudinea Kremlinului va fi, poate, mai ostilă. Totuși Federația Rusă nu poate să facă nimic care să împiedice instalarea scutului anti-rachetă în România. Moscova va încerca să genereze discordie între aliații occidentali, pentru a submina voința politică din spatele proiectului de apărare anti-balistică.

Riscuri, provocări și implicații

În afară de opoziția Rusiei mai sunt riscuri ce țin de politica internă a Statelor Unite. Eșecul super-comisiei parlamentare bipartizane de a genera un consens în ceea ce privește metodele de reducere a deficitului bugetar federal astronomic, înseamnă – cel puțin în absența unei legi sau a unui consens politic – reducerea drastică în următorii zece ani a bugetului Pentagonului. Mecanismul legislativ activat de acest eșec legislativ presupune tăieri proporționale și egale pentru fiecare program de apărare al SUA în următorii 10 ani în valoare de 600 de miliarde de dolari.

Aceste tăieri se suprapun unei reduceri bugetare agreate pentru Departamentul Apărării de 450 de miliarde de dolari în următorii 10 ani. Este greu de crezut că în absența unui artificiu legislativ, programele de apărare americane să nu fie afectate de o subfinanțare masivă  pe termen scurt și mediu. Un aspect pozitiv este însă determinarea guvernului SUA de a considera apărarea anti-rachetă drept o prioritate pentru politica de securitate și apărare americană.

O altă provocare pentru sistemul anti-rachetă o reprezintă alegerile din Statele Unite ale Americii din acest an. Există șansa ca o posibilă alternanță la Casă Albă să conducă la un interes și mai scazut din partea Statelor Unite ale Americii pentru Europa. Un președinte republican ar putea fi tentat să reducă și mai mult angajamentele americane din Europa și să se concentreze exclusiv asupra Asiei și Orientului Mijlociu. Curentul izolaționist, prezent în interiorul Partidului Republican, susține o asemenea ipoteză.

În fine nici actuala abordare a relației trans-atlantice de către administrația Obama nu este lipsită de critici. Există riscul prin amplasarea și dezvoltarea unui sistem anti-balistic SUA/NATO, să fie considerat apogeul relației de securitate trans-atlantice după Războiul Rece. Mai simplu, Europa să fie considerată de SUA un spațiu securizat în spatele unei linii Maginot anti-rachetă, numai fiind nevoie astfel de o prezență americană substanțială pe bătrânul continent.

Apărarea anti-balistică a Europei va avea un impact considerabil asupra politicii externe americane în privința Iranului. Demararea acestui program strategic implică recunoașterea in extremis de către Statele Unite ale Americii că programul nuclear iranian nu va putea fi împiedicat să producă în viitor o armă nucleară. În acest context scutul din România va face parte dintr-o strategie de descurajare prin interdicție (detterence by denial) – Teheranului îi vor fi limitate astfel opțiunile în cazul dezvoltării unor arme atomice și termonucleare. În cazul Iranului descurajarea nucleară va fi una unilaterală, nu bilatarală (Mutual Assured Destruction). Statele Unite și Europa dețin destule arme nucleare să descurajeze din start șantajul iranian – practic Teheranul va miza pe distrugerea sa în cazul utilizarii în prima instanță a armei atomici împotriva Europei sau vreunui aliat SUA. Crearea unui arsenal nuclear iranian va spori profilul regional al Teheranului, dar în termeni globali acesta va fi o cantitate neglijabilă.

Provocările la adresa securității României prin desfășurarea sistemului anti-balistic vor fi de dublă natură. În primul rând vor exista un set de provocări ce decurg din sporirea profilului strategic al țării noastre. Elitele politice de la București vor trebui să acorde o mai mare atenție chestiunilor de făctură strategică și de securitate decît fac în momentul de față. ActivitateaRomâniei în cadrul sistemului internațional va trebui regândită. În al doilea rând România va trebui să-și asume serios noul statut strategic dobândit. Acest lucru presupune investiții mai mari în domeniul securității naționale și politice de securitate și apărare calibrate în așa fel încât să ia considerare noul profil strategic și internațional al României.  De exemplu Bucureștiul nu va fi un partener credibil pentru SUA și nu va  putea garanta securitatea bazei Deveselu, fără a investi în apărarea anti-aeriană a teritoriului său pe termen scurt și mediu. Din punct de vedere politic presupune acordarea unei atenții mai mari evoluțiilor de securitate și militare în plan global.

Concluzie:

Semnarea, ratificare și intrarea în vigoare a acordului privind amplasarea unor elemente ale sistemului american antibalistic în cadrul strategiei Phased Adaptive Approach reprezintă un succes diplomatic și strategic important pentru România. Acordul a reinvigorat relația de securitate cu Statele Unite ale Americii continuând astfel parteneriatul strategic încheiat în 1997. Amplasarea unor elemente ale scutului anti-rachetă la Deveselu va spori profilul strategic al României, atât regional cât și global. Această evoluție diplomatică și strategică va avea un impact asupra modului în care România își va formula politica externă și de securitate de acum înainte.

George VIŞAN

Gheorghe Tattarascu : 11 februarie 1866 – România modernă (colecţie privată)

Într-un comentariu apărut pe Vox Publica, domnul Ionel Blănculescu, un fost ministru în guvernul-etalon al corupţiei din istoria post-decembristă a României, guvernul PSD Adrian Năstase, depune în mod lăudabil un mic efort de a critica în mod cinstit eficacitatea măsurilor de austeritate adoptate de guvernul Emil Boc în 2010, măsuri adoptate în baza unui program cu FMI şi Comisia Europeană cu scopul de a atenua impactul crizei economice asupra stabilităţii macroeconomice a ţării, însă din păcate acesta se rezumă la a aduna fără nicio logică analitică câteva chestiuni şi probleme punctuale care au ţinut prima pagină a jurnalelor economice din ultima vreme şi la a cita ritualic numele (doar numele!) economistului american de stânga Joseph Stiglitz, tot aşa cum şamanii invocă sufletul morţilor.

Domnul Ionel Blănculescu critică reducerea cheltuielilor publice, prin tăierea cu 25% a salariilor nesustenabile din sectorul public, şi consolidarea fiscală, realizată prin creşterea cu 5% a TVA, pe motiv clasic keynesist că aceste măsuri duc la o scădere a cererii agregate, într-un moment în care bugetul public ar trebui să stimuleze cererea agregată afectată în mod negativ de scăderea înregistrată de componentele sale private. Însă tot domnul Ionel Blănculescu critică puternicul stimulul monetar asupra cererii agregate pus în practică de BNR, prin scăderea cu 20% a rezervelor obligatorii ale băncilor şi reducerea dobânzii de politică monetară de la 9,5% la 5,75%, ignorând cu totul noţiunile de bază ale macroeconomiei şi în plus afirmând în mod bizar, pentru un specialist în finanţe ca dumnealui, că rezervele băncilor depuse la BNR ar fi proprietatea deplină şi de la sine înţeleasă a statului.

Cum rămâne totuşi cu dublarea datoriei publice, alt cap de acuzare în critica domnului Ionel Blănculescu? Creşterea datoriei publice costituie întotdeauna un motiv de îngrijorare, deoarece ea va constrânge cheltuielile publice, creşterea economică şi politica economică în viitor, însă în cazul de faţă ea este în bună măsură rezultatul politicii realiste a BNR de a menţine cursul de schimb al leului într-un interval rezonabil, de care depind atât de multe rate de credit în valute străine, pe fondul unei ajustări enorme a balanţei de plăţi externe, ca urmare a reducerii intrărilor de capital, de la un  deficit de cont curent de 11,8% din PIB în 2008, deja în scădere de la 13,4% în anul anterior, la un deficit de cont curent de 4,1% din PIB la sfârşitul lui 2010.

Ce s-a întâmplat cu rata şomajului în România în această perioadă? Ea a crescut cu puţin peste 1%, de la 5,8% în noiembrie 2008 la 7,3% în noiembrie 2011, una dintre cele mai mici creşteri pe fondul crizei economice din prezent înregistrată de vreo ţară din Europa sau America de Nord, iar economia românească a reînceput să crească la mijlocul anului trecut. Ca urmare, combinaţia de austeritate fiscală şi relaxare monetară se pare că a reuşit să stabilizeze economia şi să restabilească încrederea în investiţii şi consum, atât cât se poate în contextul european incert din prezent, îmbunătăţind în acelaşi timp unii parametri macroeconomici, contrar preceptelor keynesismului primitiv îmbrăţişat de domnul Blănculescu.

De ce au fost necesare măsurile de austeritate criticate ad-hoc de domnul Ionel Blănculescu? Niciun cuvânt din partea dumnealui pe acest subiect! Nimic despre faptul că economia României era supraîncălzită la intrarea în criză, tocmai ca urmare a cheltuielilor publice nesustenabile ale guvernului minoritar PNL dintre 2006-2008, susţinut parlamentar de PSD, cel care s-a dispensat în înţelepciunea sa de sfaturile FMI; nimic despre faptul că bonitatea externă a guvernului român, adică capacitatea sa de a se împrumuta la dobânzi scăzute pe pieţele internaţionale, este la nivelul unor ţări africane şi a fost serios constrânsă de criza de lichiditate şi încredere izbucnită pe pieţele financiare odată cu criza economică din 2008; nimic despre inflaţia scăpată de sub control în perioada de dinainte de criză ş.a.m.d. Indecent, deranjant, pervers!

După acest zbor în bătaia săgeţii printr-o teorie macroeconomică selectivă şi originală, domnul Ionel Blănculescu, sugerează că s-a ratat o reformă mai profundă a sectorului public, lucru cu care sunt perfect de-acord, dar dumnealui omite să afirme că această reformă mai profundă ar fi însemnat restructurări de personal, diminuarea, profesionalizarea şi eficientizare birocraţiei publice, măsuri care generează costuri electorale pentru oricine este la putere şi împotriva cărora partidul domniei sale se exprimă cât de des poate cu demagogică mânie proletară.

În sfârşit, domnul Ionel Blănculescu acuză în mod îmbucurător neregularităţile şi risipa din cheltuielile publice realizate în această perioadă de guvern şi semnalate de raportul Curţii de Conturi, neregularităţi şi risipă care trebuie pe bună dreptate acuzate şi semnalate, atât când sunt la puterii adversarii politici ai domniei sale cât şi când dumnealui sau prietenii săi politici se află la putere (amintim aici de guvernul PDL-PSD din 2009, care cheltuia şi promitea să cheltuie cu aceeaşi largheţe ca în vremea guvernului PNL Tăriceanu, deşi criza cuprinse deja SUA şi Vestul Europei de la sfârşitul lui 2008).

Bogdan C. Enache

"A riot is the language of the unheard"

Am avut ezitări să scriu acest text care ar putea părea unora extrem de banal. Dar, în mare parte din spaţiul public scandările, pancartele şi interviurile selectate editorial sunt folosite interşanjabil ca manifestări egale ale Pieţei. În textul de mai jos o să propun o metodă de observare a „voinţei pieţei” şi câteva observaţii care pot fi făcute folosind această metodă.

Vasta majoritate a analizelor acceptă că există o largă varietate a motivelor imediate care au mânat protestatarii în stradă, reflectată nu doar în interviuri ci şi în pancarte. Pe de altă parte sloganurile care sunt scandate sunt mult mai puţin variate.

Dacă am încerca să forţăm o comparaţie cu adunări mai organizate putem considera că pancartele sunt moţiuni, idei pe care grupurile de protestatari le supun spre atenţia pieţei (sau a ţării, via televiziuni). Doar o mică parte dintre acestea ajung să se manifeste în sloganuri scandate de publicul larg, de aceea scandările pot fi asimilate unor rezoluţii.

Pentru ca modelul să fie corect este nevoie să presupunem o stare de spirit a manifestanţilor care favorizează „consensul” şi nu „domnia majorităţii” sau „acţiunea maximală”. Nu pot dovedi acest lucru, fiind prea aproape în timp şi spaţiu de evenimente. Dar mi se pare o presupunere rezonabilă, ţinând cont că Piaţă Universităţii este o „cetate asediată” aflată sub presiunea jandarmilor, pericolul blazării şi fascinaţia insinuantă politicii de partid.

Pe urmă, ar fi profund incorect să facem observaţii pe baza unor instantanee luate personal, sau prin televiziuni. În orice moment se poate întâmpla ca un grup mai organizat să pară a deţine piaţa prin scandările sale. Dar persistenţa în timp şi nu succesul de moment sunt cele care relevă pulsul şi consensul pieţei. Piaţa Universităţii este, precum naţiunea într-o definiţie celebră, un referendum zilnic. În jurul acestuia există un alt referendum al organizaţiilor civice organizate şi manifestaţiilor din ţară şi diaspora; în fiecare zi membrii acestora trebuie să decidă dacă fac un pas înainte sau un pas înapoi. În sfârşit există un referendum la nivelul populaţiei generale, poate imposibil de măsurat, dar care se manifestă în încurajări sau critici al adresa celor implicaţi activ.

Facebook-ul şi în general Internetul nu sunt considerate aici ca o categorie separată. Avem şi aici participare directă  (exemplu), sprijin (exemplu) sau comentarii pozitive şi negative. Merită menţionată aici şi o formă de opoziţie la cerinţele protestatarilor care se manifestă, se pare, doar în spaţiul virtual.

Revenind în piaţă, sunt trei poziţii largi care, în percepţia mea, întrunesc consensul.

Cea mai prezentă este, de departe, cea manifestată în sloganul „Jos Băsescu”. Tema admite mai multe variaţii, de la insultător la umoristic. De asemenea este neclar (şi poate irelevant) dacă se aşteaptă demisia preşedintelui, sau doar castrarea sa instituţională prin instalarea unui guvern ne-obedient.

În subsidiar, sloganurile despre guvern au o pondere mai mică, guvernul fiind văzut ca o manifestare a voinţei preşedintelui. Premierul Emil Boc lipseşte aproape cu desăvârşire din dezbatere.

O a doua temă subordonată este cea a alegerilor anticipate. Din nou, nu este precizat dacă este vorba de parlamentare şi/sau prezidenţiale.

Pe urmă, Piaţa este dornică să îşi păstreze independenţa faţă de partidele politice. Nu există aici un slogan unificator ci se manifestă în strigările spontane şi variate ale manifestanţilor atunci când un politician încearcă să pătrundă în piaţă. Sau poate totuşi „Huuuo” poate fi socotit un slogan.

Totuşi, unele forme „mai modeste” de manifestare a partidelor par acceptabile. Remus Cernea a fost prezent, şi chiar Radu Mazăre a avut o (contestată) prezenţă. Lângă gura de metrou, în vecinătatea confortabilă a jandarmilor, PPDD împarte pliante. Unele sloganuri, despre care s-a speculat că sunt manipulări PDL sunt şi ele prezente (înţeleg că tot lângă jandarmi, dar nu am verificat). În sfârşit manifestanţi veniţi de la mitingul USL (far fără pancarte de partid) s-au integrat fără probleme în mulţimea din piaţă. Aparent se respinge nu atât politicul cât riscul ca acesta să confişte sau să dividă piaţa.

Non-violenţa  este cea de a treia temă majoră. Există comentatori din afară care au dubii în acest sens, deoarece Piaţa pare mult mai capabilă să excludă politicieni decât huligani. Dar sloganul  „Fără violenţă” este unul dintre cele ce întruneşte acordul mulţimii, incluzând aici acele elemente mai radicale (curajoase?) care au ocupat joi carosabilul riscând o confruntare violentă cu jandarmii.

[Update: A patra temă majoră este apelul la mobilizare.  „Ieșiți din casă dacă vă pasă"  și  „România, trezește-te!"  sunt formulele cel mai des întâlnite.]

Există apoi alte două poziţii care par să întrunească aprobarea „majorităţii” dar nu neapărat (nu încă) şi consensul pieţei:

Prima este nevoia unui nou fel de a face politică, înţeleasă uneori mai mesianic alteori ca o reformă în cadrul actualului sistem de partide. Deocamdată această problemă nu este discutată în „plen”, ci doar individual în faţa camerei sau în grupuri. Cred însă ca este vorba mai degrabă de o alegere dictată de mentalitatea de cetate asediată şi nevoia consensului. Chiar şi aşa, nemulţumirea faţă de prestaţia partidelor este o temă care va fi prezentă la următoarele alegeri şi căreia USL trebuie să îi facă faţă.

A doua este ostilitatea personală şi co-responsabilizarea directă a Elenei Udrea faţă de situaţia economică a ţării. Numele doamnei Udrea este de departe mai prezent pe buzele participanţilor la miting decât cel al domnului Boc iar modalitățile de exprimare concurează în inventivitate sloganurile împotriva lui Traian Băsescu.

*

Fără să intru în detalii aride, consensul ca formă de decizie este bine documentat şi practicat în unele cazuri în care lipseşte un actor care să aibă simultan legitimate şi putere coercitivă.

Dar există limite de eficienţă a acestui model. Nu vom vedea înflorind o formă de „democraţie directă” iar platformele detaliate care circulau la un moment dat în piaţă şi pe Facebook nu vor putea atinge consensul. Este interesantă (şi înţeleaptă) aici decizia partidelor şi a „ultraşilor” de a da declaraţii şi a scrie manifeste în numele lor şi nu al pieţei (pieţelor).

Capabilă să atingă consens doar pe teme limitate Piaţa nu poate trăi multă vreme după atingerea acestor scopuri fără a deveni o formă goală. Dar, dacă avem noroc, oamenii vor păstra temele „dezbătute” şi le vor aduce în agenda publică reîmprospătând-o.

Andrei Tiut

Detașament de jandarmi în Piața Universității (via sutu.ro)

Puterea a identificat problema protestarilor: tentația Antisistemului. Jandarmeria ii tratează.

Alegerea antisistem e cea mai a naibii politică pe care și-ar putea-o imagina cei de la PDL, în cel mai oribil coșmar ce i-ar putea vizita zilele astea. Din masochism, stupiditate sau strategie de manipulare, toți cei de la PDL care au apărut în ultmele două zile repetă tema asta pentru că își imaginează că vor scăpa de o parte din belea dacă dau vina pe ura împotrivă politicienilor venind dinspre prostimea flămândă din stradă.

Oamenii au ajuns la limita răbdării, criza i-a lovit dur, au fost câțiva ani grei pentru toată lumea, sau, preferata mea, pentru că este de departe cea mai perversă formulă:  întreaga Europă suferă de aceeași revoltă a celor care au sărăcit brusc, al căror consum a fost tăiat subit. Să lămurim o chestie:  să vă ferească sfantul de cei care ar putea veni după Piața din ianuarie și care ar putea într-adevăr dori Antisistemul. Politica antisistem este cea mai a naibii politică pentru că este a celor care refuză Centrul și își asumă marginalitatea. Antisistemul se va vedea la Margine și, în loc să ceară integrarea în jocul prezent, în „sistem”, isi va reclama marginalitatea ca pe o virtute si va dori să iasă din vechiul cerc; își va căuta un alt centru. Poate o altă idee de politic și de societate, dar cu siguranță alte reguli ale jocului.

Nu e cazul să speculez acum și să fac și eu referința obligatorie la soluția fascismului, așa cum orice politolog care vorbește despre tentația Antisistemului se simte dator să o facă. Dacă e ceva fascistoid în acest moment, e doar acel nor de imbecilitate care vine dinspre acei indivizi din PDL care biologizeaza mulțimea („VIERMI”), așa cum știm că tot deceniul de dinaintea ascensiunii la putere a fasciștilor era îmbibat până la exces de metaforă biologizantă împotriva unor minorități: evreii, țiganii, homosexualii erau Gândaci și Șobolani, ceea ce poate ar trebui să ne dea ceva de gândit atunci când alții se oferă să ne vadă sub specia Dăunătorilor și ne spun că „Arbeit macht frei”.

Ce e important în aceste zile este să le spunem că nu suntem imbecili. Membrii PDL care refuză să vorbească despre altceva decât criza care i-ar fi dus pe oameni la disperare trebuie să știe că ei sunt imbecilii și că vor pierde și mai mult cu această placă stricată. Dacă oamenii poartă în piață mesajul „PDL=USL=aceeași mizerie”, asta nu înseamnă decât că Piața a realizat că Statul, în orice mâini, îi va trata ca pe organisme biologice cu un termen de valabilitate. Organisme care muncesc câteva decenii, timp în care sunt productive, consumă cât mai puține servicii de sănătate, după care dispar și fac loc altora. Piața a învățat să fie vigilentă împreună împotriva abuzurilor statului, oricine l-ar manevra. Oamenii cer respect, demnitate, vor să fie ascultați, tocmai pentru că încă speră că acest joc să fie reformat astfel încât ei să devină din nou oameni în ochii celor care vor veni la putere de aici încolo. Iar eu cred că și PDL și USL ar trebui să fie recunoscătoare pentru asta și să învețe ceva. Marginea nu cere decât să fie considerată în jocul politic, iar aici marginalitatea nu este numai a celor care nu au bani de căldură iarna asta, în egală măsură este și marginalitatea celor care protestează împotriva utilizării instituțiilor statului ca bunuri private de către partide.

De 8 zile suntem bombardați cu tema dezordinii ca un pericol care atârnă ca un nor negru deasupra Pieței. Comentatori tv freamătă fără osteneală fluturând ideea pe care încearcă să o generalizeze Jandarmeria Română: Protestul e nedeclarat, neasumat, neautorizat, așa că ei fac o favoare celor din piață protejându-i. De cine îi protejează? Răspunsul e la fel de generalizat: Oamenii „de bună credinta” sunt apărați de huligani, de ultrasi. Astăzi colonelul Aurel Moise a declarat că „dreptul celor două milioane de locuitori ai capitalei trebuie aparat”,  nu al celor „aproximativ 200 de persoane care doresc tulburarea ordinii publice”.

Apoi a declarat extaziat că din cele peste 100 de persoane arestate ieri, 19 decembrie, au fost identificați „14 membri ai galeriilor”. ȘI??? Repet: ȘI??? Din peste 100 de arestați asupra cărora nu s-a pronunțat nici o anchetă publică, 14 erau suporteri, atât ni s-a spus. Nu mai e cazul să repet că oamenii  ăia sunt cetățeni,  că sunt „locuitori ai capitalei” ca și ceilalți, că unii au fost privați de liberate sub pretextul identificării într-un loc mai ascuns de camere, ciomegiti și duși în dube la secții. Important este că încet încet se încearcă încetățenirea ideii că protestatarii sunt periculoși, în raport cu marea masă a Românilor „de bine”, iar undeva în sânul lor fierbe ceva încă și mai malefic: Suporterul, Ultrasul. Nu știu dacă l-a întrebat cineva pe colonelul Moise cum poate explica „curatarea” Pieței exact după oră 11, când se fac apelurile de eliberare a pieței.  Ce trebuie să vedem este faptul că Jandameria este în plin proces de construire a unui dușman viabil, inamicul împotriva căruia poate fi coalizata Societatea, cea care se va curăți de murdăria asta periculoasă și va reveni în starea inițială de inocență și de necontaminare eventual.

Pe 17 ianuarie, un Manifest al ultrasilor a fost trimis către media. Asta după ce mai toți comentatorii tv au putut să contribuie generos la construirea acestui Dușman colectiv, un fel de corp compus din nenumărați indivizi înarmați, iraționali, periculoși. un fel de Leviathan pe dos, un corp al ultrasilor împotriva statului Leviathan, format din corpurile „oamenilor de bine”. Nu e nimic antisistem acolo, dacă prin Sistem înțelegem instituțiile statului, procesul de reprezentare, deliberare, implementare a policilor publice care se realizează de către instituțiile statului; dacă prin Sistem înțelegem o societate de cetățeni. Nu discut mai mult, obiectivul meu nu e să spun dacă acest text e viabil sau dezirabil ca proiect de societate, dar nu găsești aici nimic din lumea infernală Mad Max pe care încearcă se ne facă să o acceptăm colonelul Moise. În orice caz, manifestul merită sa fie citit. Reproduc aici doar o parte:

Nu mai vrem mizerie, subzistență, corupție, bani publici gestionat prost, licitații măsluite, uniuni politice nefirești (PSD+ PNL ?? PD+UNPR??). Vrem să trăim în pace cu conaționali de alte etnii, dar nu vrem să ne vindem onoarea și drepturile doar că să părem politically correct. Vrem o adevărată clasă politică, și suntem destul de puternici să o creăm.

Dacă vreți să faceți cunoștință cu unul dintre autorii acestui manifest, găsiți aici o poveste foarte bună și încă una aici.

Mai grav, dintr-o parte, cea guvernamentală, suntem invitați să  ne vedem drept o Masă famelica, slăbită și exasperată de anii în care a trebuit să strângem cureaua pentru că e criză, în revoltă pentru că nu știm de unde să facem rost de bani pentru subzistență; de foame și disperare nici nu mai judecăm cum trebuie, înțelegeți-ne. Din cealaltă parte, cea jandarmereasca, suntem înspăimântați să ne vedem drept o Masă tolerată în piața, apărată de propria dejecție a Masei, adică o mică parte din sânul ei, care se folosește de partea majoritară pentru a se manifesta violent. Manipulare pentru depolitizare de o parte, manipulare pentru depolitizare de cealaltă, dar mai perversă în acest caz pentru că jandarmeria bate oameni și ne spune că e spre binele nostru. Eu spun doar atât: dacă nu avem grijă la această construcție a dușmanului colectiv, momentan încorporat de suporteri, în curând alții vor fi noii dușmani, măi viermilor.

Cred că este cazul să ne gândim și să vorbim despre ce înseamnă Antisistem astăzi, în timpurile politice pe care le trăim. Asta însă nu ar trebui să ne facă să pierdem din vedere modul extrem de transparent în care se manifestă prostia unor politicieni: eticheta pe care PDL încearcă să o lipească pe fruntea protestelor și a oamenilor din piață nu este o atitudine antisistem decât dacă prin Sistem înțelegem un joc partizan care de câțiva ani buni joacă un joc politic din care noi nu vedem decât umbre. La putere sau în opoziție, partidele politice refuză de multă vreme să facă politică în văzul nostru, împreună cu noi. Presupun că de’asta se strigă respectul și demnitatea pe care le auzim în Piață.

Celălalt sistem, cel în care funcționează instituțiile statului în și pentru societate, este ceea ce reclamă protestatarii și o strigă la fel de tare și celor de la putere și celor din opoziție. Asta însă nu e încă Antisistem, e doar încercarea celor de pe margine să fie incluși în joc, să fie extins cercul în care se face politica. De’aia zic că încă e ușor pentru partide, e ceva ce se poate face. Și de’aia coșmarul adevăratului Antisistem ar trebui să le provoace transpirație rece celor care se simt tentați să îl folosească drept strategie pentru a difuza responsabilitatea guvernării.

Andreea Nicuțar

Deşi serviciul meu este aproape de Arcul de Triumf, am ajuns la manifestaţia USL la spartul târgului. Am prins puţin din Ponta şi întregul discurs al lui Antonescu. Participanţii, indiferent cum vor fi fost motivaţi să vină, păreau sincer dornici sa protesteze. Dar lipsa de experienţă îşi spunea cuvântul. În locul scandărilor din mii de piepturi, diverse grupuri scandau slogane diverse, iar câte unul înjura liniştit preşedintele fără a avea pretenţia sa i se alăture cineva, doar ca să se descarce.

Dl. Antonescu a promis (sau a sugerat) că USL se va retrage din Parlament. Afirmaţia a avut mai mult succes decât însuşi discursul de laudă adus militanţilor de rând. (După cum dealtfel era de așteptat).

M-am re-întâlnit cu coloana de manifestanţi „USL” pe la Piaţa Victoriei. Nu s-a stat mult şi s-a plecat mai departe spre Universitate, pâlcuri, pâlcuri, fără pancarte de partid.

La Romană s-a riscat crearea unui ambuteiaj în trafic, iar demonstranţii au ajutat un poliţist vădit amuzant, să fluidizeze traficul

Dealtfel Jandarmii, aceşti „câini de pază ai democraţiei” (George dixit) lipseau cu desăvârşire. Integritatea, libertatea şi proprietatea au rămas în mâna câtorva poliţişti pe motocicletă şi a celor din intersecţii. Aceştia au avut nesperata înţelepciune de a trata grupurile de protestatari ca pe maşini de mare tonaj, permiţând circulaţia perpendicular pe traseu între două pâlcuri.

Din fericire nu a fost nici un incident, dar se ridică din nou celebra întrebare: prostie su provocare?

La Universitate un cordon de jandarmi ne anunţă că trebuie să trecem pe trotuar. Legal dincolo de Pirinei, ilegal dincoace!

După vreo 15 minute protestatarii ocupă cumva carosabilul. Intru şi eu cu întârziere, fac poze cu steagul pus pe pavaj ca să blocheze înaintarea unei coloane de jandarmi şi câteva în mulţime.

Jandarmii se masează de o parte şi de altă, în costumaţie de luptă, nimeni nu explică nimic. Tensiunea creşte iar eu hotărăsc, după ezitări, că am venit să apăr democraţia, nu o bucată de ciment. Încet, încet mai mulţi protestatari iau aceeaşi decizie. Astfel, la ora 19.00 rămân pe carosabil doar cele două grupuri dispuse să joace jocuri de copii tâmpiţi: ultraşii şi jandarmii. Frigul mă înconjoară şi plec să mă încălzesc cu Leacul Durerii.

Andrei Tiut