În luna iunie s-au întâmplat câteva lucruri foarte interesante în America Latină, cu implicaţii globale aş zice. Mai intâi in Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, unde Cuba a fost răsfăţata adunării, dacă e să ne luăm după declaraţia oficială trimisă către presă pe 10 iunie. Potrivit acestui document, Cuba „era şi a rămas un bun exemplu al respectării drepturilor omului, incluzând drepturile sociale, culturale şi economice”. Puţin mai departe ne este amintit faptul că un embargo nedrept a pus beţe in roate dezvoltării acestei ţări, care şi-a continuat totuşi eforturile pentru protejarea şi extinderea drepturilor omului. Pakistan, Venezuela, Rusia, Bolivia, Uzbekistan, Belarus, Sri Lanka, China şi un lung şir de organizaţii angajate în numele drepturilor omului deplâng această stare de fapt şi laudă efortul dublu pe care Cuba l-a depus pentru a suporta aceste nedreptăţi şi a întări drepturile politice!, socio-economice, culturale. Spre sfârsitul raportului, poziţia critică a Human Rights Watch si a Centrist Democratic International aproape că pare stingheră. In orice caz, efectul disonant este maxim.

Al doilea eveniment din serie este ridicarea suspendării Cubei din OAS, după excluderea sa în 1962. Se implineşte a;adar aproape o jumătate de secol de sancţiuni împotriva unui regim autoritar cu un număr în continuare considerabil de prizonieri politici, a căror existenţă este foarte precară în închisorile cubaneze. Cu toate acestea, retorica majorităţii membrilor OAS-ului preferă să sublinieze corectarea unei nedreptăţi istorice împotriva acestei ţări. În acest sens, cea mai interesantă formulă a fost cea a preşedintelui Hondurasului, Jose Manuel Zelaya Rosales, cel care şi-a condus recent ţara în organizaţia patronată financiar şi moral de Chavez, ALBA. Zelaya a declarat cu această ocazie ca în sfarşit războiul rece a luat sfârşit, iar o nouă epocă este pe cale să înceapă in America Latină.

Ultimul eveniment din această suită îl are tocmai pe Zelaya ca principal actor. Pe 28 iunie, în miezul nopţii, acesta a fost ridicat de armată din patul prezidenţial, in pijamalele prezidenţiale, şi expediat cu un avion peste graniţă. Evident, memoria colectivă a politicienilor din întreaga lume a reactivat imaginea loviturilor de stat militare specifice Americii Latine, cu eventuala apariţie a unei junte şi/sau a unui caudillo care să refacă experienţa autoritară aparent revolută dupa valul de democratizări din anii 80. După condamnarea rapidă a acestui coup de către OAS, SUA a plusat cerând reinstituirea presedintelui de drept, iar UE a găsit în sfârşit în Honduras obiectul consensului său în materie de politică externă, formulând rapid o poziţie comună de condamnare a loviturii de stat şi exprimându-şi sprijinul pentru Zelaya. Apoi gesturile politice au început să se precipite. Hondurasul a fost suspendat din poziţia de membru al OAS, administraţia nord-americană a început discuţii pentru readucerea lui Zelaya, preşedintele Obama a pronunţat un discurs puternic la Moscova, incărcat de semnificaţii, în favoarea lui Zelaya, iar sancţiunile economice împotriva acestei ţări deja extrem de sărace au fost declanşate. Cu toate acestea, poziţia elitelor politice din Honduras rămâne una fermă, acuzându-l pe Zelaya de intenţia de a realiza el însuşi o lovitură de stat, cu sprijinul financiar al lui Chavez, care se pare că l-a ajutat să imprime buletinele de vot în vederea referendumului ilegal pe care acesta încerca totuşi să il forţeze. Intr-adevăr, armata a fost cea care l-a suit în avion pe Zelaya, dar generalii au acţionat la ordinul, perfect constituţional, al instituţiilor civile ale statului, Curtea Supremă şi parlamentul, în momentul în care acestea s-au sesizat că Zelaya acţionează neconstituţional, incercând să aducă atingere unui articol nerevizuibil din actul fundamental, anume posibilitatea de a candida pentru un al doilea mandat. Mai mult, simpla tentativă de a aduce atingere acestui articol îl delegitimează pe preşedinte, activând reacţia celorlalte instituţii in vederea apărării regimului constituţional en place.

Acestea ar fi, sumar descrise, poziţiile celor două tabere. Dincolo de disputa actorilor politici ai Hondurasului, reacţiile internaţionale sunt principalul catalizator al evenimentelor. In primul rând SUA, care a decis să se ralieze indignării exprimate de OAS. La Moscova, în fata tinerilor studenti ruşi ai New Economic School, Obama a declarat ferm că îl susţine pe Zelaya, în ciuda poziţiilor divergente cu privire la intrarea Hondurasului în ALBA lui Chavez, tocmai pentru că SUA susţine dreptul popoarelor de a-şi alege democratic liderii. Roberto Micheletti, fostul vicepreşedinte, deci noul presedinte numit de Congres în cazul morţii sau suspendării titularului postului, este aşadar un lider ilegitim. Cele mai multe comentarii din presa internaţională, printre care multi specialişti în afacerile Americii Latine, au observat foarte repede cât de inteligentă a fost această mişcare a preşedintelui Obama, care a contrat retorica antiimperialistă, antiamericană a lui Chavez, pentru că altfel acesta ar fi acuzat imediat SUA de implicare în afacerile interne ale Hondurasului. Această contrare ar mai fi, spun aceiaşi comentatori, una dintre măsurile luate de administraţia Obama în incercarea sa de a-şi recâştiga influenţa în America Latină, după ce mult timp a ignorat-o, lăsând-o pradă valului stângist-populist în frunte cu preşedintele venezuelan. Astfel, Obama s-a alăturat vocilor pro Zelaya ale unor Chavez, Daniel Ortega, Fidel & Raul Castro, doar câţiva dintre prietenii aşa-zis stângişti ai preşedintelui suspendat. Pentru a nu mai socoti OAS, prezidat de chilianul Insulza, delegitimată profund în ochii multor liberali latino-americani după slaba performanţă în arbitrarea conflictului între MAS-ul lui Morales şi partidele din opoziţie, în jurul aceleiaşi teme a rescrierii Constituţiei, într-un proces profund netransparent de votare a acesteia prin obstrucţionarea drepturilor opoziţiei.

Aici este de menţionat că Zelaya, deşi a câştigat alegerile reprezentând Partidul Liberal, mare proprietar şi membru al burgheziei, şi-a descoperit vocaţia socialistă în ultimii ani, integrând astfel tendinţa majoritară in ţările latino-americane. Astfel şi-a descoperit domnul Zelaya iubirea pentru săraci, condamnând burghezia locală mână în mână cu imperialismul american, a reuşit să mărescă salariul minim (ceea ce a dus la inflaţie şi şomaj tocmai în rândurile celor mai săraci, bineînţeles) şi a devenit prietenul lui Chavez şi membru în ALBA, ceea ce măcar a adus ţării energie ieftină. Dar şi aici există o problemă spinoasă, aşa cum alţi prieteni ai domnului Chavez au descoperit, aşa cum e cazul celui mai celebru Aymara, Evo Morales, preşedintele Boliviei. Energia şi banii lui Chavez ajută, mai ales dacă te declari antiimperialist (antiUSA) si pro-săraci, eventual iţi aduce voturi tocmai prin ajutoarele sociale pe care prietenia lui Chavez le facilitează pe termen scurt, dar asta aduce pe neobservate şi implicarea prietenului bolivarian în afacerile interne. Pană una alta totuşi, sprijinul acestuia este rentabil, mai ales că nu necesită transparenţa şi exigenţele prea mari pe care le implică ajutoarele americane.    Aceasta ar fi dilema preşedinţilor care se gândesc să se apropie de Chavez şi coşmarul partidelor democrate. Apoi, pe lângă sprijinul material, Chavez este o sursă de legitimitate şi un furnizor plin de creativitate de metode prin care poţi invăţa să distrugi democraţia în folosul propriu, afirmându-ţi ataşamentul pentru aprofundarea ei şi arătând cu degetul împotriva opoziţiei. Correa, preşedintele Ecuadorului, şi Morales, al Boliviei, sunt doar cei mai vizibili din şirul liderilor care au decis să capitalizeze de capitalul lui Chavez, uzând de retorica antiamericană, anti-burghezie, anti-investitori străini, anti-neocolonialism, pro-săraci (eventual pro-indigeni) împotriva claselor producătoare ale albilor şi ale populaţiei mestizo. Numele pretenţios, dar găunos al acestei retorici este democraţia participativă. Sensul ei, după ce eliminăm discursurile care linguşesc păturile sărace şi/sau indigene, este tocmai erodarea democraţiei, prin eliminarea tuturor acelor măsuri clasice prin care liderii sunt ţinuţi responsabili pentru acţiunile lor. Cei doi epigoni au reuşit deja ceea ce bietul Zelaya încerca să facă în momentul în care a fost atât de brusc ridicat din pijamalele sale, anume să elimine interdicţia constituţională care prevede că mandatul prezidenţial nu poate fi prelungit. Chavez a reuşit să forţeze ridicarea acestui obstacol iritant, cei doi epigoni deasemenea.

Discuţia asupra avantajelor comparative ale sistemelor parlamentare pe de o parte, prezidenţiale pe de altă parte, este una lungă, cu mulţi sustinători de ambele părţi, dar în cazul Americii latine câteva certitudini există. Cu puţine exceptii, aceste ţări au o experienţă a democraţiei foarte tulbure, de scurtă durată, adesea întreruptă de perioade autoritare. Instituţia parlamentului nu se bucură de mare respect în rândul populaţiei multor ţări, grevată în plus de clientelism la toate nivelele sau pur şi simplu de imposibilitatea dialogului (din nou cazul Boliviei este cel mai evident), Curtea Constituţională este în general instrumentată de executiv sau pur şi simplu ignorată, lăsându-l pe preşedinte să facă jocurile în mare măsură. Aici intervine componenta plebiscitară şi populismul implicit al acestui actor atât de vizibil pe scena politică, iar preferinţa din ce în ce mai pronunţată a multor lideri latino americani de a face recurs la referendumuri pentru a-şi legitima măsurile în concurenţă lor cu instanţa reprezentativ-deliberativă a parlamentelor ar trebui să dea de gândit tocmai administraţiei Obama.

O revenire in America Latină într-o pozitie care să poata indica direcţii politice la nivel continental nu se poate realiza prin măsuri spectaculoase de contrare a retoricii lui Chavez, chiar daca asta poate aduce puncte pe termen scurt. Obiectivul durabil nu este de a trage preşul de sub picioarele guralivului preşedinte venezuelan pentru ca SUA să îşi recâştige popularitatea, aşa cum subliniază mulţi editorialişti americani, ci de a-şi asigura o poziţie puternică în relaţie cu democraţii consolidate, care pot reprezenta adevăraţi parteneri de dialog. America ar trebui să ştie mai bine, din experienţa ulimului deceniu, când atâţia lideri au ajuns la putere pe valul populist-stângist care a cuprins întregul continent, cu puţine excepţii. Gradul de populism diferă de la ţară la ţară, direcţiile sunt însă convergente şi foarte ingrijorătoare. Populaţia este dezamagită de democraţie în procente prea mari, inegalităţile socio-economice cresc, valul indigenist a renunţat în multe cazuri la retorica democrată în favoarea unor soluţii uneori rasiste de recunoaştere a nedreptăţilor istorice comise de omul-alb-colonialist-exploatator, ura împotriva burgheziei recâştigă teren.

Iată dinamica socio-economică precară care, asociată unei tendinţe de atomizare a sistemului de partide tradiţionale, cu ascensiunea unor grupări clientelare în jurul preşedinţilor, riscă să devină explozivă. Fără regimuri democrat-liberale consolidate, care ar trebui să fie urgenţa numărul 1 a SUA, acestea riscă saă ajungă în situaţia de a trebui să gestioneze in permanenta crize iscate de bascularea unuuia sau altuia dintre presedintii latinoamericani in tabara unui Chavez, descoperind brusc cat de profitabil este populismul stângist al „democraţiei bolivariene”. Acest efect de contagiune, pe care Venezuela îl exercită în continuare, nu poate fi contrat decât de o atitutidine fermă în sprijinul instituţiilor democrate, şi mai ales în sprijinul parlamentelor si al justiţiei, a cărei instrumentalizare în ţări ca Bolivia sau Venezuela face urgentă o preocupare pentru separarea puterilor în stat (checks and balances) şi intărirea principiului răspunderii (accountability).

Retorica celor două tabere din Honduras aparţine evident secolului trecut. Zelaya l-a acuzat zilele trecute pe Micheletti că ar fi fascist, avertizând împotriva unui val continental de revenire a dreptei fasciste, eventual militare, la putere. Extrem de ironică situaţia, având în vedere că Nicaragua, Venezuela, Argentina, Cuba (reamintesc, revelaţia democratică a ultimei luni), şi multe alte ţări cu guverne de stânga, dintre care  şi regimuri mult mai onorabile, cum ar fi cel chilian, şi-au exprimat tot sprijinul pentru suspendatul Zelaya. De partea cealaltă, foarte stângaci deasemenea, câţiva lideri ai noii puteri au avertizat împotriva revenirii comunismului în America centrală, şi spun stângaci măcar pentru că nu ar fi trebuit să accentueze retorica alarmistă a razboiului rece, ci să mizeze pe un fapt evident: preşedintele Zelaya a acţionat împotriva Constituţiei, provocându-şi în mod evident suspendarea. Exilarea sa este o altă greşeală a elitei politice, care a acţionat astfel poate din lipsa de experienţă, poate din teama conflictelor civile, punând astfel în cauză tocmai legitimitatea acţiunii sale de protejare a regimului constituţional democratic en place. In lumina celor spuse, strategia SUA pare cel putin confuză, iar cea europeană, prea grabită, rizibilă. Oare incercând să evite greşelile trecutului, Occidentul riscă sa ramana orb la probleme prezentului? Probleme care au inovat considerabil în materie de retorică, mijloace, chiar ideologie, în aceste zile în care democaţia participativă, cu din ce in ce mai multi suporteri, riscă sa pună în cauză tocmai democraţia. In timp ce ONU este din nou, a câta oară, gayda unei reuniuni unde un regim ca cel castrist este lăudat de o democratie ca cea venezuelană si chineză. Chiar în aceste clipe China îşi demonstrează  încă  o dată convingerile democrate.

Andreea NICUŢAR

Preşedintele democratic ales al republicii Honduras, José Manuel Zelaya Rosales a fost destituit de către Curtea Supremă şi expulzat din ţară de către forţele armate pe 28 iunie. Acţiunea a fost condamnată de către întreaga comunitate internaţională iar în urma refuzului  Hondurasului de a-l reprimi pe Manuel Zelaya şi a-l repune în funcţie ţara a fost suspendată din cadrul Organizaţiei Statelor Americane. La o primă vedere atitudinea comunităţii internaţionale pare a fi îndreptăţită, dar dacă luăm în consideraţie şi alţi factori  această schimbare de regim pare a fi îndreptăţită şi în acelaşi timp deschide şi anumite oportunităţi.

În primul rând nu avem de-a face cu o lovitură de stat militară, în care un grup de ofiţeri superioiri se substituie puterii politice civile, Honduras nu este deci Chile sau Argentina în anii 1960 sau 1970. Jose Manuel Zelaya a fost înlocuit nu de o junta ci de un civil, de preşedintele legislativului, Roberto Micheleti. În plus ceea ce diferenţiază această  lovitură de stat de altele este faptul că nu este o acţiune izolată, ci este rezultatul unui consens politic şi al unei decizii judecătoreşti.

Cauzele înlăturării de la putere ale preşedintelui Manuel Zelaya ţin de proiectul acestuia de a amenda constituţia pentru a obţine un nou mandat şi apropierea şi sprijinul politic acordat preşedintelui bolivian Hugo Chavez. Elita politică din Honduras a acţionat pentru a preveni o eventuală instalare a unui regim de tip Chavez şi subminarea insituţiilor democratice ale ţării. Mandatul lui Zelaya a început în 2005, dar nu a reuşit să pună capăt problemelor ţării sale. Honduras este una dintre cele mai sărace ţări din America Latină şi din lume, şi se confruntă cu o rată uriaşă a criminalităţii cauzată de traficul ilicit de droguri şi de crima organizată. În timpul mandatului său Zelaya a subminat în mod conştient instituţiile democratice ale statului şi a încercat să amendeze articole ale constituţiei care nu po fi supuse unei reforme constituţionale. Zelaya este acuzat că ar fi intimidat jurnalişti şi de implicare în atentate împotriva acestora.

Politica externă a Hondurasului în timpul mandatului lui José Manuel Zelaya s-a concentrat asupra dezvoltării relaţiilor cu Venezuela, a ţărilor apropiate de poziţia acesteia şi a criticării SUA. Honduras a devenit membru în ALBA (Alianza Bolivariana para los Pueblos de Nuestra América), organizaţie creată de Hugo Chavez şi aliaţii săi din America Latină, Cuba (Raul Castro), Bolivia (Evo Morales), Nicaragua (Daniel Ortega), Ecuador (Rafael Corea) ca alternativă la acordurile de liber schimb propuse de Statele Unite.  Simbolic pentru legătura care exista între Zelaya şi Hugo Chavez este acordul prin care Venezuela furniza petrol în mod preferenţial Hondurasului.

Honduras este cunoscută pentru o frecvenţă mare a loviturilor de stat, 100 de lovituri în cei 188 de ani de la proclamarea independenţei, şi pentru existenţa unei elite politice care consideră statul drept proprietatea lor privată. În ciuda existenţei unei sentinţe judecătoreşti pronunţate de către Curtea Supremă cu privire la demiterea lui Zelaya, înlăturarea sa de la putere s-a produs chiar în momentul când legislativul se pregătea să-l demită, fapt ce pune sub  semnul întrebării întreaga chestiune. De ce atâta grabă când parlamentul l-ar fi putut demite fără probleme, Zelaya pierzând chiar şi sprijinul partidului din partea căruia a candidat în 2005?

Această nouă lovitură de stat aduce în prim plan probleme structurale mai vechi ale Americii Latine: sisteme politice care permit acumularea de putere în mâinile executivului, existenţa unei stângi militante şi populiste cu tendinţe vădit autoritare, existenţa unor elite politice cleptocratice, diferenţe uriaşe de venit între cei bogaţi şi cei săraci, subminarea instituţiilor politice democratice, criminalitatea organizată, terorism şi discriminarea populaţiilor indigene. Lovitura de stat a fost condamnată de către Statele Unite prin vocea preşedintelui Obama, de către OAS, de către Uniunea Europeană şi de către alte state şi organisme internaţioale.

Lovitura de stat din Honduras are o semnificaţie specială pentru Statele Unite, în sensul în care oferă o oportunitate, ce-i drept ilegitimă, de a contracara eforturile Venezuelei de a submina hegemonia americană în regiune. Pe de altă parte ridică şi anumite dileme: SUA nu pot susţine că sprijină instituţiile democratice în această regiune şi în acelaşi timp să recunoască un guvern instalat în urma unei lovituri de stat. Pe de altă parte înlăturarea lui Zelaya de la putere previne apariţia unei noi „democraţii bolivariene” care să conteste puterea americană. Regimurile populiste de stânga în emisfera vestică, chiar dacă sunt slabe, contestă puterea americană prin creearea de alternative la proiectele SUA şi prin atragerea de noi actori politici în regiune, dornici să submineze puterea americană: Rusia, China şi Iranul. Condamnarea loviturii de stat pare a fi la prima vedere o eroare dar trebuie privită într-un context mai larg: dacă ar fi părut că o sprijină America ar fi devenit ţinta furiei mediatice a lui Hugo Chavez, care ar fi delegitimat poziţia americană din start. Loviturile de stat, chiar dacă sunt expediente atragătoare, pot avea consecinţe de neprevăzut pentru politica externă, dar în acelaşi timp trebuie găsit un răspuns serios la cei care o dată aleşi în funcţie încep să submineze instituţiile democratice.

George VIŞAN

Last week Romanian President Traian Băsescu refused to attend the reception hosted by the American embassy in Bucharest to celebrate the 4^th of July. This is the first time, since fall of communism that a Romanian president has refused to attend the celebration hosted by the embassy. It is an odd gesture coming from a president known for his pro-American stance. The official explanation of the Romanian Presidency concerning the absence of the president from the reception was that Traian Băsescu had a busy schedule on July 2^nd. Instead Romanian Prime Minister Emil Boc, and the minister of Foreign Affairs Cristian Diaconescu attended the reception along with a host of important Romanian personalities.

President Băsescu’s refusal to attend the 4^th of July celebrations was interpreted by the Romanian media as a signal to the United States that the procedures concerning the nomination and validation of new US ambassador to Romania should be accelerated. The new American ambassador to Romania, Mark H. Gitenstein is expected to arrive at his post in September and Traian Băsescu considered that it was beneath his dignity to attend the reception hosted only by the chargé d’affaires. However this minor diplomatic detail did not stop him in the past to attend other 4^th of July celebrations, as was the case in 2005.  It has been argued that this diplomatic gesture marks a turning point in Romania’s foreign policy, with the emphasis shifting from a pro-American stance to a more pro-European stance. This is not the case however, as it would be unwise for Romania to forsake its strategic partnership with the United States in exchange for a deeper commitment to the EU. A wiser choice would be to develop the strategic partnership with US while playing an important role in EU’s Common Foreign and Security Policy.

What then should we make of this gesture? I think it is a signal to the new administration to make up its mind regarding Eastern and Central Europe and the Black Sea region. There is also the fear that the interests of America’s allies in the region will be sacrificed by the United States who needs Russia’s support in Afghanistan and in dealing with Iran’s nuclear program. The timing of the gesture must also be taken into consideration – just a few days before the American-Russian summit in Kremlin. If the gesture was meant as a warning to the Obama administration then the timing has been chosen quite carefully. On the other hand the gesture may be considered counter productive in the long run. If it meant to draw the attention of the Obama administration on Romania, it was of small magnitude and may have gone unnoticed. Furthermore insult between allies is not an effective policy. What Romania requires in order to attract the attention of the Obama administration and renew the strategic partnership it has with the United States is a clear foreign policy project.

George VIŞAN

Revista germană Der Spiegel a anunţat în ediţia sa electronică faptul că fostul ministru al afacerilor externe din cabinetul lui Gerhard Schroeder a devenit consultant pentru proiectul Nabucco. Ştirea a fost confirmată şi de către ediţia în limba română a Deutche Welle. Fostul ministru de externe german va oferi în cadrul acestui proiect consultanţă politică şi lobby pe lângă guvernul turc, fiind cunoscut faptul că Joshka Fisher este bine văzut de Ankara datorită sprijinului care l-a oferit Turciei pentru posibila sa aderare la Uniunea Europeană.

Recrutarea lui Fischer pentru proiectul Nabucco reprezintă un pas important în realizarea acestuia, care trenează de mai bine de 10 ani. Fostul politician ecologist, actualmente profesor la Princeton, îşi va putea folosi influenţa care o deţine în cadrul elitei politice germane pentru a promova acest proiect şi a contrabalansa influenţa deţinută de Gazprom pe scena politică germană – este cunoscut faptul că fostul cancelar german Gerhard Schroeder este consultant pentru proiectul Nord Stream. Faptul că Joschka Fischer a acceptat să ofere consultanţă şi lobby pentru Nabbuco poate însemna că, cel puţin o parte a elitei politice germane a înţeles că este nevoie de o poziţie echilibrată în ceea ce priveşte aprovizionarea cu gaze naturale la nivel European şi că dependenţă de un singur mare furnizor, Rusia, poate avea consecinţe nefaste din punct de vedere politic. Trebuie menţionat de asemenea că actualul cancelar german, Angela Merkel s-a opus în primavară finanţării din fonduri comunitare a proiectului Nabucco, iar România a trebuit să utilizeze dreptul său de veto pentru a obţine în final 250 de milioane de euro pentru acest proiect din partea UE.

George VIŞAN

Protestele din Iran în urma publicării rezultatelor oficiale ale alegerilor  prezidenţiale atrag atenţia asupra unei dileme de politică externă cât se poate de serioasă: să promovezi o politică externă dominată de propriile valori – adică democraţie şi drepturile omului sau să fii prudent şi să optezi pentru urmărirea intereselor naţionale. Prima opţiune este tentantă pentru toate statele democratice, care consideră că normele împărtăşite ale statului de drept, ale democraţiei parlamentare şi drepturile omului moderează conflictele internaţionale. Promovarea acestor valori la nivel internaţional are darul de a reduce posibilitatea conflictului internaţional între statele democratice şi de a câştiga în popularitatea la nivel naţional. În practică, această metodă nu dă întotodeauna rezutatele scontate, dând impresia unei politici imperiale şi arogante, şi creşte riscurile de confruntare cu state care nu împărtăşesc valorile democratice.  A doua opţiune este fundamental amorală – presupune negocierea cu oricine se află la putere şi este dispus să stea la masă trativelor. Nu este deloc populară, deoarece ignoră valorile democratice în favoarea eficienţei politice.

Criza din Iran ilustrează clar această dilemă. Iranul nu este o democraţie, este o teocraţie care tolerează anumite forme democratice, care sunt atent ţinute sub control. Cel mai evident element al acestui regim politic este Consiliul Gardienilor care are ca funcţie selectarea candidaţilor la alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Dacă cineva doreşte să candideze pentru parlament sau preşedenţie, chiar dacă îndeplineşte condiţiile formale trebuie să fie selectat de acest consiliu. Procesul electoral este deci unul elitist care nu asigură reprezentare a tutror tendinţelor politice existentă la nivelul societăţii. În plus funcţia de preşedinte al Iranului nu este cea mai înaltă funcţie în stat, această demnitate fiind rezervată conducătorului suprem, care este invariabil un cleric, în cazul de faţă Ali Khamenei.

În cazul evenimentelor din Iran se vorbeşte în mod obsedant de o masivă fraudă electorală şi se cere nerecunoaşterea rezultatelor scrutinului şi condamnarea violenţelor împotriva demonstranţilor. Suspiciunea de fraudă electorală are ca sursă procedura de vot, care nu presupune existenţa unui vot secret efectiv, nu există observatori indepenendenţi, iar sistemul permite apariţia neregulilor prin votul analfabeţilor şi votul utilizând actele persoanelor decedate. Frauda electorală  a fost înlesnită de lipsa canalelor alternative de informare, media independentă neexistând în Iran, de nerespectarea procedurilor prevăzute de lege privind validare i comunicarea rezultatelor alegerilor, de o necorelare între cifrele furnizate de sondajele de opinie înainte de scrutin şi rezultatele oficiale. Suspiciunea de fraudă este întărită de faptul că oponenţii lui Mahmud Ahmedinejad nu au câştigat scrutinul în propriile lor fiefuri şi că procentele primilor doi candidaţi, Mahmud Ahmedinejad şi Mir-Hossein Musavi, sunt uniforme, primul primind în aproape toate provinciile de două ori mai multe voturi decât al doilea, ceea ce este statistic improbabil. Se poate argumenta că actualul preşedinte a încercat şi reuşit să dea o lovitură de stat împotriva facţiunii reformiste din cadrul elitei politice iraniene.

Împotriva acuzaţiei de fraudă electorală masivă se pot formula o serie întreagă de contra-argumente. În primul rând nu este avută în vedere popularitatea de care se bucură la nivelul populaţiei rurale sărace actualul preşedinte. Chiar dacă sub conducerea sa economia Iranului s-a deteriorat, acesta şi-a respectat promisiunea de a acorda o parte mai mare a veniturilor din extragerea petrolului acestora. El este perceput ca fiind un om din popor care se luptă cu corupţia ce domenşte la vârful guvernului Iranian şi în rândul clericilor. Dar, probabil cel mai important avantaj pe care îl deţine Mahmud Ahmedinejad în materie de popularitate constă în modul inflexibil în care negociază cu occidentul dosarul nuclear iranian, putând poza astfel în apăraătorul drepturilor nucleare ale poporului iranian. Această ultim avantaj este forate important, într-o ţară care percepe occidentul şi în special Statele Unite cu un grad marede suspiciune. Chiar dacă este posibil să fi fraudat masiv alegerile, Mahmud Ahmedinejad, este posibil foarte bine să le fi câştigat, la un scor strâns, frauda fiind necesară pentru a spori legitimitatea acestuia. Trebuie menţionat faptul că este aproape imposibil să faci un sondaj de opinie valid în Iran şi deci orice fel de estimare pre-electorală ar avea un grad ridicat de eroare. Dezbaterile televizate la care au participat toţi candidaţii au relevat de asemenea că actualul preşedinte iranian s-a descurcat destul de bine în faţa contracandidaţilor, fapt care în mod sigur s-a transformat în voturi.

Ce se întamplă de fapt în Iran? Cea mai plauzibilă explicaţie constă în faptul  că asistăm în momentul de faţă la o luptă pentru putere între două facţiuni ale elitei politice iraniene: pe de o parte sunt clerici sau mulahii care în urma Revoluţiei Islamice au dobândit o poziţie privilegiată, atât din punct de vedere politic cât şi socio-economic, iar pe de alta este grupul populist al lui Mahmoud Ahmedinejad, care nu a beneficiat la fel de mult de pe urma revoluţiei şi nu vede cu ochi buni corupţia care domenşte în rândul clericilor. Clericii nu văd cu ochi buni campaniile anti-corupţie iniţiate de Ahmedinejad şi nici stilul său confrontaţional de a face politică externă, care este perceput ca fiind prea riscant.

Cine sunt cei care au ieşit în strada la Teheran şi în alte oraşe iraniene? Sunt o parte a noii generaţii de iranieni, care doresc reforme şi o mai mare liberalizare a regimului. Nu îl simpatizează pe actualul preşedinte din cauză că este un conservator şi se opune modernizării societăţii iraniene. Ei însă sunt singuri în momentul de faţă, studenţilor şi partizailor opoziţiei din Iran, nu li s-au alăturat alte clase sociale.  Lipsa de oportunităţi socio-economice într-o ţară a cărei populaţie este foarte tânără – media de vârstă a 70% din populaţie acestui stat este de 27 de ani va genera în continuare instabilitate, iar reprimarea violentă a protestelor nu este o garanţie că acest grup social va renunţa la contestarea regimului  – din potrivă represaliile implică riscul radicalizării.

Ce implicaţii au aceste tulburări pentru negocierile privind dosarul nuclear Iranian? Există falsa speranţă ca oponentul lui Ahmedinejad, Musavi ar fi mai maleabil în această problemă. Chiar dacă Musavi ar fi câştigat alegerile este puţin probabil că acesta ar fi renunţat sau ar fi fost mai deschis la cererile Occidentului. Programul nuclear iranian datează de pe vremea şahului, şi este un motiv de mândrie naţională în acea ţară – iranienii nu sunt dispuşi să renunţe la el. Dacă ar fi fost ales, Musavi poate ar fi urmat o cale mai puţin confrontaţională în negocierile pe tema dosarului nuclear, dar nu ar fi renunţat la el sau ar fi acceptat condiţii ce ar fi putut fi considerate de vasta majoritatea a poporului Iranian drept umilitoare.

Care sunt implicaţiile pentru Statele Unite şi Occident? Protestele şi violenţele care au urmat scrutinului complică mult negocierile privind dosarul nuclear şi cele privind viitorul Irakului. Mahmoud Ahmedinejad se va dovedi un negociator dur, mai ales dacă crede că în spatele demonstraţiilor din ultimele zile se află puterile occidentale. Pentru poziţia Statelor Unite aceste proteste complică mult negocieirile cu Iranul asupra programului nuclear şi al Irakului. Regimul de la Teheran ar putea ieşi întârit în urma acestor tulburări şi nu ar fi dispus să facă foarte multe concesii. Concomitent existenţa unei opoziţii vocale la adresa actualului regim poate fi utilizată pentru a submina poziţia Iranului la negocieri. Ce trebuie făcut însă pe termen scurt este să fie recunoscut rezultatul alegerilor din Iran, oricât de impopulară ar fi această opţiune, dar în acelaşi timp trebuie condamnate violenţele comise de autorităţile de la Teheran. Atitudinea SUA şi a aliaţilor săi trebuie să fie fermă, dar moderată.

George VIŞAN

As part of an ambitious 15 billion euros modernization plan, conceive in 2005, Romania should have replaced by now its ageing fighter force with a new modern multirole aircraft. However political difficulties, internal wrangling and the economic crisis of September 2008 have delayed these plans and threaten Romania’s ability to protect its airspace and fulfill its obligations as a NATO member.

The mainstay of the Romanian Air Force for almost forty years has been the Soviet built MiG-21 Fishbed, which has now become hopelessly outdated and needs replacement. A series of upgrades and overhauls in the mid ’90 have allowed the MiG-21 fleet to stay airborne until 2012 and maintain a decent degree of interoperability with other NATO partners. However the life expectancy of these aircraft is now almost gone and they offer little military capabilities. Consequently in 2006 the Romanian Ministry of Defense decided to allocate 4.5 billion euros to buy 48 new multirole fighters for the Air Force. The decision to buy these fighters should have been taken in 2008, however for political and economic reasons and it has now been deferred most likely until 2010.

Political troubles regarding the acquisition of the new fighters were linked with the constant bickering between the then Prime Minister Calin Popescu Tariceanu and president Traian Basescu. It seemed that the prime minister favored a European fighter, while the president preferred buying American. Furthermore as the 2008 elections grew closer, defense spending was not anymore on the government’s agenda. To make matters worst the social democrats criticized the entire acquisition asking for a smaller number of aircraft to be bought. In 2008 no decision could be made, as the liberal government was in minority and depended on the votes of the opposition to stay in power.

The planned acquisition of new fighters has also come under the scrutiny of the press, which in the past has investigated and revealed problems with other defense modernization programs: the buying of second hand HAWK missiles (still inoperable as of 2009) from the Netherlands in 2003 has been linked to obtaining that country’s vote to join NATO or the corruption scandal linked to the acquisition in 2003 of two second hand Type 22 ex-Royal Navy frigates from BAE Systems. All these scandals have marred the image of the armed forces and have raised questions regarding further modernization programs. Moreover the perception that Romania is offered or buys only second hand systems has cast doubt, in the eyes of the public, over the entire effort to bring Romania’s defense in the 21^st century.

Romanian planners seem to have eyed three combat jets to become the mainstay of the Romanian Air Force: the American F-16 Fighting Falcon (Viper) produced by Lockheed Martin, the EADS Eurofighter Typhoon and Sweden’s JAS 39 Gripen. Other fighters were considered: F/A 18 Hornet and Dassault Rafale, but they did not end up on the short list because of the costs involved, these being two engine fighters.

From the three main competitors the best placed seems to be the American F-16. Although it is a bit older than its European counterparts, it is popular with much of the Romanian pilots, some of them having the opportunity to fly with it during exchange programs and international exercises. It is also likely to be integrated faster with the squadrons because some of it systems are familiar to the pilots, as the modernization of the MiG-21 involved some technology developed for the F-16. The F-16 is also popular with the Romanian political elite, especially president Traian Basescu and with the Air Force brass. Previous experience with Poland has also shown that if a Central or Eastern European country has a strategic partnership with the United States will chose to buy main line weapon systems from America, despite the existence if European equivalents. Moreover if Romania is to buy the F-16 chances are it’s going to be included in the F-35 Joint Strike Fighter, the largest program of its kind in history, but that is not going to happen until 2025. On the downside some of the F-16 fighters Romania is going to buy are second hand and this will go down well with the press and a part of the political establishment.

JAS-39 Gripen is next in line being the cheapest to operate probably the least expensive. Furthermore SAAB and BAE Systems are willing to offer generous contract conditions: 100% off-set, one billion Euros direct investments in Romania’s aircraft industry and green energy projects, willingness to defer payment until all aircraft are delivered, service during the entire lifetime of the aircraft and even agreeing on a leasing arrangement. These rather generous conditions offered by SAAB have to do with the recent failure in marketing its aircraft in the Netherlands and Norway as well as uncertainty regarding future contracts. On the downside the Gripen has less range, it hasn’t been tested in combat, is tailored for Sweden’s security needs and it carries a smaller war load than the F-16 or the Typhoon. Moreover Sweden is known for its neutrality and strict export controls on its weapons systems, issues that may undermine its ability to deliver parts and maintenance in certain crisis situations.

The third contestant, the Typhoon is a thoroughbred air superiority fighter with air to ground capabilities. It is the European counterpart to the American F-22 Raptor, having some stealth characteristics and the ability to super cruise. EADS has promised an off-set agreement of 80% for the entire contract and investments in Romania’s aircraft and car industries. Although Romania would be fortunate to have such a fighter in its inventory, the price tag and running costs of the Typhoon are out of its league.

Romania is fortunate in having a wide range of choices when it comes to buying a new fighter, however given the current economic and political climate in Romania it is unlikely to make a decision regarding this acquisition in 2009. Furthermore political as well as economic considerations will weigh much in this decision and whatever the aircraft selected it is going to generate a lot of debate within the Romanian political establishment.

George VIŞAN

Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama l-a nominalizat joi pe Mark Henry Gitenstein pentru postul de ambasador al Statelor Unite la Bucureşti. Mark H. Gitenstein este avocat de profesie, fiind absolvent al facultăţii de drept a Universtăţii Georgetown şi a practicat avocatura în cadrul firmei Mayer Brown LLP. Viitorul ambasador a fost consilier al Senatului american la nivelul Comisiei pentru supravegherea serviciilor de informaţii (Senate Intelligence Committee) şi a Comisiei juridice a Senatului. Aparent este un apropiat al vicepreşedintelui american Joseph Biden şi figurează ca expert non-rezident în domeniul securităţii naţionale şi drepturilor şi libertăţilor civile pentru prestigiosul think tank american Brookings Institution.

Această nominalizare făcută de către administraţia Obama pare a fi una foarte inspirată pentru România. Mark Gitenstein a fost consilier al senatorului democrat Joseph Biden, care a sprijinit eforturile României de a se integra în NATO.  Chiar dacă nu este un diplomat de carieră şi a făcut donaţii relativ simbolice campaniei pentru vicepreşedinte a lui Joe Biden şi celei prezidenţiale a lui Hilary Clinton în 2008, expertiza dobândită de Mark Gitenstein în cadrul comisiilor senatului american se va dovedi utilă în dezvoltarea parteneriatului strategic între România şi Statele Unite. Singurele controverse legate de această nominalizare ţin de activitate lui Mark  Gitenstein ca lobbyst pentru un număr de corporaţii americane: Boeing, GeneralDynamics, AT&T, Merrill Lynch, Ernst & Young şi Lockheed Martin. Aparent această activitate de lobby a făcut ca nominalizarea sa pentru o funcţie de consilier al Procurorului Federal să fie retrasă, administraţia Obama fiind criticată în ultima perioadă petru faptul că nu îşi respectă promisiunea electorală de a numai oferi posturi în administraţie pentru persoanele care fac lobby.

George VIŞAN

Am avut plăcerea să mă reîntâlnesc zilele trecute cu o veche cunoştiinţă – Manuela Paraipan, un observator şi cunoscător al politicii Orientului Mijlociu şi a Levantului. Din această întâlnire fortuită a rezultat un interviu, pe care Manuela a avut bunăvoinţa să mi-l acorde:

1.Ce ar avea România de câştigat dacă s-ar implica in Orientul Mijlociu şi Levant?
Înainte de 1989 Romania a avut şi a intreţinut o relatie privilegiată cu lumea arabă şi musulmană.  Între timp, multe s-au schimbat şi pentru noi, şi pentru ei. Parteneriatul activ s-a transformat într-unul pasiv.  Ca stat membru al Uniunii Europene, NATO, ONU şi a altor organizaţii la nivel internaţional, România beneficiază de o poziţie favorabilă pentru a juca un rol dinamic în regiune. Ce câştigăm? În momentul în care venim cu o politică externă coerentă şi cu proiecte pragmatice care să ne facă vizibili, vom beneficia de influenţă, iar aceasta înseamnă putere.

2. Care ar fi oportunităţile unde companiile româneşti ar putea investi?
Oportunităţile sunt multe: de la industria IT, la cea petrolieră, la industria maşinilor grele, turism, servicii ş.a.m.d. M-aş fi aşteptat ca mai multe firme româneşti să participe la reconstrucţia si dezvoltarea Irakului. Securitatea e încă precară în această ţară, dar chiar şi in aceste condiţii, beneficiile sunt mai mari decât pierderile.

3. Cum s-ar putea implica România in procesul de pace din regiune?
România şi-ar putea oferi oficiile de negociator prin intermediul MAE şi al unui lobby organizat. Acest lobby ar putea avea o componentă de business, prin participarea şi implicarea oamenilor de afaceri şi o componentă socio-politică.  De exemplu, un think tank, o fundaţie prin reprezentanţii ei, va avea mai multă libertate de mişcare şi de exprimare decât o ambasadă şi personalul aferent.
Oriunde mă uit în jurul nostru, de la Europa, la America, la Asia (şi nu numai),  văd o preocupare continuă de acţiune pe diverse planuri, de colaborare cu, şi de informare despre celălalt. Nu ştiu dacă unii dintre noi se consideră a fi in centrul universului, dar cred că dacă continuăm pe acest drum atuurile se pierd şi rămânem nişte spectatori.

4. Care este percepţia despre România în Orientul Mijlociu?
Aş spune ca avem o imagine bună.

5. Prin ce se caracterizează procesul politic din Liban?
Putem conversa ore intregi pe marginea acestui subiect fără să-l epuizăm.  Libanul e o democraţie confesională. Au 18 secte recunoscute prin lege, dintre care 5 sau 6 sunt mai importante. E o ţara a minorităţilor, în care toţi, din motive evidente, işi doresc să guverneze. Teoretic au şi opoziţie. Post-Taef şi mai recent post-Doha se încearcă o readaptare a sistemului politic la noile realităţi naţionale, regionale şi internaţionale.
Luna viitoare, pe 7 iunie, vor avea loc alegeri legislative. Fără să intru în detalii spun doar că această campanie a fost (şi încă mai e) una foarte activă, interesantă de studiat pentru cei care iubesc Orientul şi PR-ul politic, iar simbolismul rezultatului final, mai mult decat rezultatul in sine, va avea un impact major, mediatic şi nu numai. Spun simbolism, pentru că într-o ţară a minorităţilor, singura soluţie pentru a merge înainte e de a coopera, şi de a lucra cu ceilalţi.

6. Se inregistrează o tendinţă spre democratizare în Levant si Orientul Mijlociu sau modelul autoritar rezistă reformei si schimbării?

Nu ştiu ce inţelegi tu prin democratizare, şi termenul deşi sună bine, e uşor găunos. Nu suntem încremeniţi intr-o formă dată, nici noi, şi nici ei. Exista o tendinţă progresistă, la fel cum exista o tendinţă de adaptare şi readaptare la evenimentele globale. Trăim într-o societate, acest sat global, în care suntem interdependenţi. Ne place sau nu aceasta e realitatea. Modelul autoritar e viu dar şi reforma e prezentă si energică, şi mai mult, nu poate fi oprita.

7. Care este actorul extern cel mai activ in Orientul Mijlociu şi Levant?
Nu cred ca putem discuta de un singur actor extern activ în intreaga zona.  Sunt mai mulţi, şi deşi zarurile au fost aruncate, încă nu s-au făcut toate jocurile.  Statele Unite au o pozitie privilegiata, la fel  Rusia, China şi vin din urma, India, unele ţări din America Latină şi unele state europene. Uniunea Europeană are şansa de a juca un rol crucial dacă va reuşi să promoveze o politică unitară în regiune.

8. Există şanse de relansare a procesului de pace pe termen scurt ?
Procesul de pace a continuat indirect şi în vreme de conflict.  La nivel regional, ţari ca Arabia Saudită şi Egiptul, pe de-o parte, şi Iranul şi aliaţii săi pe cealaltă parte, işi rediscută rolul. Dialogul nu e calm şi nici facil. Între realitatea armelor nucleare, problema palestiniană, interesele jucătorilor regionali, mai mici şi mai mari, şi interesele jucatorilor externi, rămâne propaganda destinată maselor şi speranţa că retorică de multe ori, agresivă, nu se va transforma în acţiuni militare.

A consemnat:

George VIŞAN

Coreea de Nord a reuşit astăzi să surpindă comunitatea internaţională cu un nou test  nuclear. Dacă primul test nuclear efectuat de acest stat pe 9 octombrie 2006 a fost anunţat, testul de astăzi a fost efectuat fără emiterea nici unui avertisment. Autorităţile de la Phenian au ameninţat însă pe 29 aprilie că vor efectua un nou test nuclear, dacă Consiliu de Securitate al ONU nu ridică sancţiunile împotriva Republicii Democrate Populare Coreea şi nu prezintă scuze. Explozia a fost detectată de catre către USGS (Serviciul pentru Studii Geologice şi Seismice al SUA) care a detectat un mic cutremur de 4,7 grade pe scara Richter în proximitatea locaţiei primului test nuclear. Nu se cunoaşte puterea exactă acestui nou test nuclear – ministerul rus al apărării a emis o estimare a puterii dispozitivului nuclear cuprinsă între 10 şi 20 de kilotone. Testul anterior din 2006 a fost estimat de specialişti ca având echivalent cu 1000 de tone de TNT (insuficient din punct de vedere militar).

Testul vine pe fondul prăbuşirii negocierilor cu SUA, China, Japonia şi Republica Coreea (Coreea de Sud), a reactivării centrului de cercetări nucleare de la Yongbyon şi a unor lansări de rachete balistice. În urma lansărilor de rachete balistice cu rază lungă şi intermediară sancţiunile împotriva Coreei de Nord au fost înăsprite de către ONU şi restul comunităţii internaţionale.

Reacţiile nu au întarziat să apară: Japonia a cerut convocarea unei sesiuni de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU, care se va întâlni cel mai probabil astăzi; Departamentul de Stat al SUA a declarat că încă analizează datele pe care le-a primit în legătură cu noul test nuclear, dar preşedintele SUA, Barack Obama a caracterizat acţiunile nord-coreene ca o sfidare a deciziilor şi rezoluţiilor ONU şi o situaţie gravă care priveşte toate statele lumii; Uniunea Europeană s-a declarat profund îngrijorată de evenimentele din peninsula coreeană, iar bursa de la Seul a scăzut cu patru procente după anunţarea efectuării detonării.

Coreea de Nord şi-a justificat acţiunea de astăzi prin necesitatea de a-şi apăra suveranitatea şi a-şi creşte capacitatea de descurajare nucleară. Scopul programului nuclear nord-coreean este de a asigura supravieţuirea regimului prin şantajarea comunităţii internaţionale şi obţinerea de garanţii de securitate din partea SUA. Reaminesc că tehnic vorbind între SUA, Republica Coreea şi Republica Democrată Populară Coreea există o stare de război, conflictul început în 1950 nefiind pe deplin soluţionat prin semnarea unui tratat de pace.

George VIŞAN

I should start by saying that someone at the Austrian Embassy in Bucharest had a really bad day at the office this Sunday… In short it seems someone from the embassy’s staff has leaked a memo, written by Ambassador Martin Eichtinger in which he surmises Romania’s position on thorny diplomatic issues concerning energy security, EU-Russian relations and Turkey’s accession to the EU. The document reveals not only Romania’s foreign policy agenda and positions, but also possible future decisions the government will take in the near future regarding the Nabucco gas pipeline, the PEOP  project (Constanta-Trieste oil pipeline) the national energy security strategy, the current situation in Moldova, relations with Russia and Ukraine. All the informations in the leaked document are taken from statements which president Traian Basescu made to EU diplomats or from his meetings with various European and regional leaders. In essence the document is nothing more than a diplomatic report which every embassy has to send back home to the foreign ministry. This particular document was destined for the Austrian foreign ministry and for the Austrian embassies in Chisinau, Bruxelles, Kiev and Moscow.

Energy security tops the foreign policy agenda with Romania trying to convince the EU and its neighbors of the importance for Europe of two major pipeline projects: Nabucco (gas) and PEOP (oil). President Basescu has accused the European Commission of not doing enough to facilitate the rapid building of the Nabucco pipeline and has asked the Turkish prime-minister Recep Tayyip Erdogan not to use Nabucco as a bargaining chip in his negations regarding Turkeys accession to the EU. The Romanian president has acknowledged that negotiations with Qatar are under way in order to import natural liquefied gas through the port of Constanta in order to diversify supply. Traian Basescu was disappointed by the fact the European Union is not interested in the building of Constanta-Trieste oil pipeline. Regarding national energy security, Traian Basescu has disclosed that the current government intends to create three major energy companies, not a national energy champion, as former prime-minister Calin Popescu Tariceanu envisioned, to foster competition on the internal market.

In its relations with the EU Romania is signaling that it would like to play a more prominent role and would like to obtain after the next European elections a better position in European executive. Traian Basescu would like is eying the post of Commissioner for Agriculture in the next Commission, as the current position lacks in clout and resources.

Concerning Moldova, Romania seems committed in the long run to achieve some sort of reunification with its former province. In a heated exchange with a German diplomat president Traian Basescu argued that the Romanians have the same right as Germans to live in one state. Romania is going to accelerate its program of granting citizenship for Moldovans who want it and it will also grant free access to Romanian universities to Moldova’s youth.

In regard to Russia, Romania is concerned with the latter’s aggressively defense of its sphere influence and president Basescu pointed out that Transnistria has become a Russian enclave, like Kaliningrad. The Romanian president also disclosed that in the recent espionage row with Ukraine, Russia was involved and consequently three Russian diplomats had to be declared persona-non-grata.

Romania’s relations with Ukraine continue to be strained, Traian Basescu identifying three issue areas were progress is not forthcoming: the building of the Bystroye canal despite mounting international pressure, the implementation of the verdict given by the International Court of Justice concerning maritime delimitation around the Serpent’s Island and disregard for the minority rights of Romanians living in Ukraine. Relations have been strained further by an espionage row that led to the expulsion of two Ukrainian diplomats and three Russian, as well as changing all the communication frequencies used by the Romanian Armed Forces.

Media leaks are seldom unintentional or coincidental. It is no secret that Romania in the last couple of months was on the wrong side of the fence within the EU. First in a CAGRE meeting Romanian foreign minister Cristian Diaconescu blocked the consensus regarding energy security when Germany tried to cut the funding for the Nabucco project. Furthermore when the protests in Moldova over the result of the legislative elections erupted, Romania was quite vocal in asking the EU to condemn the violent reprisals ordered by the Moldovan government. Also Romania’s policy concerning the granting of Romanian citizenship for Moldovans, has raised eyebrows in European chancelleries, many fearing an influx of immigrants from the east. Therefore this leak can constitute some sort of retaliation by some in Vienna who feel that Romania has stepped out of line.

Whatever the truth concerning the leaked document, it shows an embattled Romanian diplomacy, that it is struggling to convince its European partners to support its interests. It also shows how strenuous and conflicting is the EU’s foreign policy making process. Romania seems to look with one eye towards the future and the other towards the past. On the one hand it seems concerned with securing its place within the EU and creating a secure future for its population, while at the same time trying to undone the wrongs of history. From a European perspective Romania’s efforts of achieving energy security and securing its borders to the east are legitimate, but what surely puzzles many on the continent its her aspiration of regaining a lost territory something that is not congruent with the current status quo in Europe. In clinching to Moldova or Bessarabia, as it is known by most Romanians, Romania may lose some standing within the European Union.

The leaked report also shows the difficulties Romania faces with regard to Russia and Ukraine. Romania considers Russia a threat and is trying to convince other states of the gravity this threat. Russian involvement in the recent espionage scandal with Ukraine proves that its intentions towards eastern members of the EU are less than peaceful. Ukraine and Romania seem to be engaged in a dangerous tug of war regarding sensitive economic and political bilateral issues. Ukraine is the ignoring pressure from the international community regarding the building of the Bystroye canal and delays the implementation of an ICJ verdict. The EU should address the non-compliance of Ukraine with international norms in its neighborhood policy and support Romania more vigorously. EU member states should also be more forthcoming in supporting Romania’s position in its relations with Russia. Unfortunately Russia has managed to create within the EU a powerful lobby that supports its foreign policy and a more forceful EU policy in regard to Russia is unlikely.

George VIŞAN