Ilustraţie de Devis Grebu (www.devisgrebu.com)

Într-un comentariu apărut pe site-ul Criticatac, un portal al stângii postmoderne româneşti care, printre altele, se străduieşte să nege dezastrul societal şi genocidul social al comunismului tot aşa cum neonaziştii se străduiesc să nege Holocaustului, Cornel Bran şi Daniela Gabor publică un manifest-program intitulat îndrăzneţ, Cum ieşim din neoliberalism?, care, în ciuda aparentei sale sofisticări pentru necunoscători, reprezintă un monument de ignoranţă a stângii postmoderne în ceea ce priveşte neoliberalismul şi mai ales în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă economia românească, una atât de puţin neoliberală din nefericire.

Critica „heterodoxă” a lui Cornel Bran şi Daniela Gabor debutează din start cu un fals de proporţii enorme şi penibile pentru două cadre universitare. În opinia celor doi, politicile economice neoliberale nu sunt preocupate de combaterea şomajului, „în neoliberalism, un nivel al şomajului de 10% este privit ca un fel de lege naturală a capitalismului”, când în realitate obiectivul principal al acestora este tocmai promovarea unei creşteri economice robuste şi a unei ocupări sustenabile cât mai mari a resurselor, prin politici anticiclice şi structurale bazate pe reguli şi orientate pe termen lung.

În locul unor politici fiscale şi monetare activiste orientate pe termen scurt, care s-au dovedit ineficace în trecut cât şi în prezent (v. cazul SUA, unde şomajul chiar este de 10% în ciuda activismului administraţiei Obama), ducând la stagnare economică, dezincitative în privinţa muncii, economisirii şi inovaţiei ori inflaţie galopantă, neoliberalismul propune un set de politici macroeconomice predictibile, în care politica monetară deţine rolul principal în netezirea ciclul economic, în conformitate cu obiectivul stabilităţii preţurilor, în timp ce politicii fiscale îi revine rolul de a crea condiţiile structurale pentru creşterea eficienţiei economice (investire, angajare şi inovaţie), prin implementarea unui sistem de taxare cât mai puţin distorsionant în ceea ce priveşte alocarea resurselor; prin adoptarea unor reglementări cât mai puţin împovărătoare şi cât mai puţin distorsionante; prin liberalizarea comerţului extern şi prin crearea unui sistem asistenţial cât mai eficient, adică care să ajute temporar persoanele care nu îşi pot găsi un loc de muncă promovând în acelaşi timp reangajarea şi nu capturarea sistemului asistenţial sau perpetuarea mentalităţii asistenţialiste.

Activismul fiscal, o politică monetară laxă şi orientată spre stimularea artificială a exporturilor, restricţionarea fluxurilor financiare şi controlul contului de capital, stânjenirea concurenţei libere şi adoptarea unei politici industriale guvernamentale, introducerea unui sistem de taxare baroc şi pronunţat progresiv, menţinerea companiilor de stat şi promovarea statului în rolul de principal investitor, aşa cum propun Cornel Bran şi Daniela Gabor în manifestul lor inspirat de succesul aparent al „capitalismului leninist” al Chinei actuale, nu înseamnă altceva decât revenirea la o economie semi-planificată eşuată cu decenii în urmă în Occident, un regres de amploare în materie de teorie economie şi o reţetă pentru o criză economică permanentă pe care numai cel mai iresponsabil politician ar putea-o contempla, ignorând cu totul realităţile lumii globalizate de astăzi.

Deşi manifestul lui Cornel Bran şi Danielei Gabor nu oferă nicio propunere viabilă şi abundă în erori de fapt şi de judecată, el constituie o mostră exemplară de lectură ideologică selectivă a teoriei şi istoriei, cât şi un extraordinar avertisment privind neglijenţa şi prejudecăţile la care poate duce negaţionistul stângii postmoderne, atât în privinţa naturii criminale a regimurilor comuniste, cât şi în privinţa falimentului sistemului economic comunist.

Bogdan C. Enache