In urma mediatizarii presupusului delict comis de cetateanul roman Nicolae Mailat de etnie roma, aflat ilegal in Italia, opinia publica din peninsula a reactionat de multe ori prin mesaje xenophobe si rasiste, mesaje in procent ingrijorator de mare promovate de figure politice, in special apartinand dreptei spectrului politic.

Spatiul politic italian este poate unul dintre cele mai relevante exemple de cum opinia liderilor politici se reflecta aproape instantaneu asupra opiniei cetatenilor de rand. Un rol semnificativ il joaca mijloacele de informare in masa, in special televiziunile cu acoperire la nivel national: Rai 1, Rai 2, Rai 3, Rete4, Canale 5, fiecare dintre acestea favorizand un partid sau altul. O pozitie moderata am remarcat-o la televiziunile La7 si RaiNews, care cel putin deocamdata, fac nota discordanta in acest sens. Senzationalul atinge cote maxime in Italia, in senul ca sunt stiri care pe parcursul a saptamani intregi se opresc asupra unui eveniment, astfel lasand la nivelul psihicului colectiv perceptia ca evenimentul respectiv este de o importanta vitala pentru viata de zi cu zi. Din fericire o parte a cetatenilor italieni constientizeaza gradul de influenta a mass mediei in acest sens, insa nici pe departe nu reprezinta majoritatea.

Literatura de specialitate (in special cea sociologica) subliniaza o deja inradacinata “teama de invazie” a italienilor de catre non-italieni, de cele mai multe ori denominati “straini”. Pentru o mai clara viziune trebuie facute cateva precizari privind istoricul migratiei italiene. Pana in anii 70 Italia a trait o experienta diversa de cea de astazi, din punctul de vedere al fluxurilor migratoare. Incepand cu o doua jumatate a secolului al XIX-lea si pana in perioada interbelica, o mare parte a italienilor a fost protagonista fenomenului “Great Emigration” catre Statele Unite, Australia, deseori si America Latina. In perioada post-belica aceasta experienta se muta pe continental european, in special in Elvetia si Germania. In anii 50 si 60, “boom-ul economic” a facut astfel incat fluxul migrator catre alte teritorii sa se diminueze substantial. Apoi, anii 70 si 80 l-au reluat, insa, de aceasta data in sens invers, transformand Italia din tara de emigratie, in tara de imigratie. Daca in acesti ani fluxul de imigranti provenea in mare masura din tarile Magrebului, Africa subsahariana, America Latina sau Asia sud-estica, in anii 90, odata cu destramarea blocului sovietic, acesta s-a intensificat semnificativ cu valul migrator originar in Europa central-orientala: Polonia, Romania, Ucraina, Rusia.

Astfel, in ciuda prezentei constant crescande a populatiei straine in Italia, prima lege care a raspuns in mod responsabil situatiei de facto a fost creata in 1998 – legea Turco-Napolitano, realizata de Ministrul Afacerilor Sociale si respectiv al Internelor de la acea vreme. Aceasta lege, spre deosebire de cele precedente (Testo Unico di Polizia din 1931, legea 943/1987 si legea Martelli din 1990) incearca sa creeze cadrul legislativ propice pentru cetatenii non-italieni, fie ei comunitari sau extracomunitari, veniti in Italia in cautarea unui castig financiar mai mare decat cel de care ar fi putut dispune in tara de origine. Asadar, odata cu legea 40/1998 (Turco-Napolitano) se materializeaza si Testo Unico delle leggi sull’immigrazione, care inglobeaza toate legile in materie, fiind valabil pana astazi, cu anumite modificari.

Cu noua guvernare de centru-dreapta apare in 2002 legea Bossi-Fini, care sub forma unor amendamente aduse Testo Unico-ului inaspreste conditiile legale de accesul pe teritoriul Italiei si ofera instrumentele necesare (de exemplu “contratto di soggiorno”) reducerii numarului de cetateni non-italieni aflati in ilegalitate (fie clandestini sau overstayers – a caror documentatie legala care sa permita sederea nu a fost reinnoita). In momentul de fata, in parlamentul italian se afla o propunere de lege menita sa modifice acele parti precare ale legislatiei in vigoare.

Realitatea, unpolitically correct spus, “strainilor” romani in Italia ridica probleme care par sa nu aiba rezolvare, cel putin la nivel legislativ.

In linii mari, perceptia actuala a multor cetateni romani aflati pe teritoriul italian se manifesta printr-o precautie crescanda in ce priveste interactiunea sociala cu cetatenii italieni. Daca in perioadele de “liniste mediatica” aceastia incearca integrarea in aceasta societate, in perioadele de “zgomot mediatic” (vezi cazul Mailat) se izoleaza segmentand si mai mult, cel putin la nivelul imaginarului colectiv, spatiul social italian deja multietnic.

Cu ce se ocupa marea majoritate a romanilor in Italia? Conform surselor oficiale majoritatea romanilor barbati lucreaza in constructii, pe cand majoritatea femeilor sunt fie menajere, fie ofera asistenta necalificata batranilor sau copiilor. In categoria minoritara se incadreaza studentii si prostituatele.

Unde locuiesc romanii in Italia? De regula, cei care se afla in posesul permisului de sedere, in modul cel mai sigur au o locuinta decenta (vila, bloc cu etaje, case); cei aflati ilegal isi gasesc adapostul fie la cunostinte (cei mai norocosi), fie la locul de munca (menajerele), fie in baraci (construite in zonele periferice ale marilor orase), fie in gari sau pe strazi.

Cum castiga romanii in Italia? In medie, castigurile “strainilor” (printre care si romani) se incadreaza in functie de zona geografica (crescatoare dintre Sud spre Nord), tipul muncii prestate (fabrica, intreprinderi mici si mijlocii, munca independenta), legalitatea activitatii (licita sau ilicita). Oricum, salariile de regula se incadreaza de la 700-800 EUR/luna pana la 1.500-2000/luna.

Pentru o apreciere cat mai realista ar fi utila o abordare substantiala privind fiecare aspect, incapand cu accesul la frontiera si finalizand cu obtinerea cetateniei de catre cetatenii ne-italieni “straini”.

Mihaela Ghimci