Dezbaterea despre viitorul Europei mi s-a părut pentru multă vreme a fi un lucru oarecum neesenţial. Într-un mod destul de evident, oricât de rău ar fi fost în Europa, nu putea fi mai rău decât într-o Românie lăsată de capul ei. şi apoi, nu poţi modifica regulile unui club în care tu nu eşti parte.

Lucrurile acestea însă se schimă odată cu intrarea efectivă în Uniune, iar timpul scurs de la discutarea tratatului fost „constituţional” ar fi fost o ocazie foarte oportună de dezbatere. Dacă aşa ceva ar fi existat în societate (fie ea şi „civilă”), eu aş fi fost alături de cei care nu se entuziasmează de modul în care tratatul construieşte o Europă puternică la nivelul politicii globale.

În acest text voi discuta despre forţa UE în termeni de funcţionalitate, avantaje competitive şi, nicidecum în ultimul rând, resurse. La final voi construi o comparaţie între ceea ce eu consider că ar fi un exemplu de succes al politicii europene şi actuala stare de stagnare.

Pentru a avea o politică mai funcţională vom avea, se speră, un ministru de externe european, rolul acestuia fiind de a exprima politicile comune ale UE şi interesele comune care stau la baza lor. Problema este însă că un interes comun acceptat pur şi simplu nu există. Dacă, printr-o eroare de documentare a mea acest interes există, rămâne totuşi sigur că nimeni nu a întrebat cetăţenii Europei dacă ei converg înspre acest interes. Asta face, în opinia mea, ca principiile de politică externă să fie mai puţin legitime decât steagul cu 12 stele galbene.

Nevoia unui avantaj competitiv vine din faptul că puterea dominantă a lumii contemporane, SUA, nu este ostilă Europei (şi viceversa). Pe scurt UE este obligată să întreacă Sua deoarece nu poate şi nici măcar nu vrea să o distrugă. Acest avantaj competitiv, ca mijloc de a promova interesele comune Europene lipseşte şi el.

Cuvintele cheie care par a-l înlocui sunt „multipolarism” şi „soft power”. Însă multipolaritatea e un scop, nicidecum un mijloc; realizarea ei ar consuma, mai degrabă decât produce resurse.

Totuşi soft power ar putea fi un concept care să diferenţieze Europa de America. Doar că eficacitatea acestui concept nu e dovedită de nici o aplicare practică în ultima vreme. Merită să ne gândim aici că soluţia americană la problema Irakului (despre care acum ştim că este un eşec) ar fi fost mai greu de impus dacă ar fi existat o alternativă europeană viabilă (alta decât statul degeaba).

În sfârşit, rămâne problema resurselor (militare şi economice). Prin conceptul de soft power, UE pare să favorizeze aparent utilizarea de resurse şi pârghii economice în politica externă, în special ca ajutoare vs embargouri. Totuşi Uniunea are un buget limitat, iar statele membre au economii cu unele probleme de competitivitate. Astfel, UE este dispusă să ceară eforturi economice comunităţii internaţionale, fără a fi neapărat în prima linie a donatorilor şi fără a se aventura într-un proiect înainte ca alte puteri, şi în special SUA, să fie alături. (O excepţie parţială la acest paragraf este problema poluării).

Pentru partea militară lucrurile stau poate chiar mai prost. Prin comparaţie cu SUA, Europa cheltuieşte mai puţin pe înarmare şi mai mult pe protecţia socială. Aceasta este o opţiune extrem de legitimă, dar care limitează cantitatea de forţă disponibilă. Mai mult, chiar şi din punct de vedere al opiniei publice europene, folosirea forţei este mai dificilă.

Cel mai amuzant este că UE are la activ un succes colosal în politica externă, şi anume integrarea însăşi. Integrarea s-a făcut pe baza unei metode funcţionale de decizie care nu a fost centralizată dar a mers pentru că s-a bazat pe un consens asupra interesului comun. Avantajul competitiv şi unicitatea conceptului sunt, iarăşi, indiscutabile. În sfârşit integrarea e beneficiat de o cantitate semnificativă de resurse economice şi de know-how transferate înspre Est.

Astfel, Europa nu este neapărat paralizată, atâta vreme cât acceptăm că politica externă Europeană se adresează altor probleme şi trebuie măsurată cu alte standarde decât cea tradiţională. Totuşi, tratatul se scrie ca şi cum această diferenţă nu ar exista, iar Europa ar trebui să concureze oricând şi pe orice plan cu SUA, Rusia sau China. Fără să avem un interes comun clar definit, fără o doctrină specifică, fără resurse alocate.

De aceea, eu personal prefer o Europă relativ slabă, care se implică în proiecte pe termen lung (precum integrarea), mai degrabă decât să rezolve războaie.

Andrei TIUT