Există două mari modele de regimuri democratice moderne, regimul parlamentar şi regimul prezidenţial. Semi-prezidenţialismul se doreşte un al treilea, undeva la jumătatea distanţei dintre cele două. Natura sa sui generis predispune ideea de regim semi-prezidenţial la controverse. Cu toate acestea, regimul semi-prezidenţial şi-a câştigat un loc obligatoriu în manualele de ştiinte politice.

Cazul paradigmatic de regim semi-prezidenţial este Franţa, reperul occidental istoric al României. Nu e deci o supriză faptul că România ocupă un loc de aspirant la statutul de regim semi-prezidenţial.

Nu toată lumea este însă de-acord ca România reprezintă un caz de regim semi-prezidenţial. Giovani Sartori, de pildă, conchidea că regimul politic românesc este în fond unul parlamentar, deşi prezintă unele particularităţi care amintesc de Constituţia celei de-a V-a Republici franceze (Studia Politica, Vol. 3, No. 3, 2003). Concluzia lui Sartori are la bază propria definiţe a regimului semi-prezidenţial. Acesta constă, în opinia sa, într-o diarhie oscilantă, marcată, la un capăt, de predominanţa preşedintelui, atunci când acesta este susţinut de o majoritate parlamentară, şi, la celălat capăt, de predominaţa primului-ministru, atunci când majoritatea parlamentară îi este favorabilă celui din urmă (Comparative Constitutional Engineering, 1997, pp. 123-137).

Totuşi, în ciuda excluderii de către Sartori a regimului politic românesc din categoria regimurilor semi-prezidenţiale, o analiză a evenimentelor politice autohtone care au avut loc în ultimii doi ani şi care vor culmina cu referedumul de suspendare de mâine pare să sprijine mai mult ca oricând ideea că regimulul politic românesc este mai semi-prezidenţial, după standardele lui Sartori însuşi, decât acesta a putut întrevedea cu câţiva ani în urmă.

Că conflictul politic actual este unul instituţional, între Preşedenţie, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte, s-a tot repetat până la saturaţie de ceva vreme. Nu s-a accentuat însă la fel de mult rolul jucat de şeful executivului. El, primul-ministru, este în definitiv cel care a deţinut cheile majorităţii parlamentare anti-prezidenţiale, schimbând în mod radical direcţia oscilaţiei în cadrul diarhiei, de la preşedinte la şeful executivului. Deşi partidul prim-ministerial nu deţinea o majoritate parlamentară rolul său în cadrul coaliţiei semi-prezidenţiale a fost decisiv. Coabitarea efectivă s-a instalat din momentul în care coaliţia D.A. a dispărut şi PNL s-a plasat în opoziţie vizavi de preşedinte.

Consecinţele rebalansării forţelor din interiorul diarhiei confirmă întru totul un alt aspect considerat de Sartori definitoriu pentru un regim semi-prezidenţial. Este vorba despre tranziţia de la o lectură “materială” (în spritul convenţiilor) a Constituţiei, la o lectură formală a textului constituţional (în litera sa). Traian Băsescu, preşedintele suspendat, consideră criticile sale publice la adresa celorlalte instituţii şi prezenţa sa energetică la şedinţele de Guvern sau în Parlament (ultima dată pentru a declanşa un referendum pentru schimbarea legii electorale) în întregime în spiritul şi litera Constituţiei, în timp ce coaliţia anti-prezidenţială susţine că preşedintele suspendat a depăşit nu numai spiritul ci însăşi litera Constituţiei – şi pentru acest motiv el trebuie demis.

Cum regimului constituţional românesc este încă unul insuficient solidificat iar experienţa politică în materie de conflict Preşedinte-Parlament relativ precară, înclinarea balanţei spre şeful executivului şi coaliţia parlamentară majoritară la care acesta s-a raliat a luat forma unei aprige dispute constituţionale care va fi tranşată la referendumul de mâine.

Dar conflictul dintre Preşedinte şi prim-ministru/majoritate parlamentară pare să ilustreze destul de bine mecanica diarhică considerată de Sartori marca definitorie a unui regim semi-prezidenţial. Escaladarea conflictului politic diarhic, dintre Preşedinte şi premier, într-unul constituţional este consecinţa unui deficit de experienţă politică şi constituţională a democraţiei autohtone. În acelaşi timp, polemica constituţională declaşată în urma acestui ultim – si, desigur, cel mai notabil – conflict dintre Preşedinte, pe de o parte, Guvern şi majoritatea parlamentară, pe de altă parte – nu face decât să pună şi mai mult în evidenţă relevanţa analizării regimului politic românesc ca regim semi-prezidenţial.

Bogdan C. ENACHE