Într-un mod foarte ciudat, într-un spațiu al contestării și al memoriei, al libertății și al demnității – Piața Universității – a renăscut ideea unui regim militar. Cuvintele nu-i aparțin unui fost militar, afiliat bizarului sindicat al militarilor disponibilizați, condus de Mircea Dogaru, ci unui tânăr ofițer al Armatei Române, locotenentul Alexandru Gheorghe.
Într-un comentariu apărut pe site-ul Criticatac, un portal al stângii postmoderne româneşti care, printre altele, se străduieşte să nege dezastrul societal şi genocidul social al comunismului tot aşa cum neonaziştii se străduiesc să nege Holocaustului, Cornel Bran şi Daniela Gabor publică un manifest-program intitulat îndrăzneţ, Cum ieşim din neoliberalism?, care, în ciuda aparentei sale sofisticări pentru necunoscători, reprezintă un monument de ignoranţă a stângii postmoderne în ceea ce priveşte neoliberalismul şi mai ales în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă economia românească, una atât de puţin neoliberală din nefericire.
Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la restaurarea unei democraţii liberale, în România persistă o confuzie adâncă, ba chiar neînţelegeri fundamentale, în privinţa câtorva noţiuni de bază ale filozofiei politice asociate acesteia. Una dintrele cele mai vizibile dintre acestea este semnul egal pus cu de la sine putere de mulţi intelectuali între ONG-uri, de preferinţă ONG-ul în care aceştia activizează, şi venerabila idee de societate civilă.
În unele segmente ale opiniei publice circulă mitul că angajaţii din sectorul public au fost singurii care suferit ca urmare a crizei economice declanşate în 2009 sau că măsurile de austeritate luate de guvernul Emil Boc, şi anume reducerea cu 25% a salariilor acestora, ar fi fost o măsură ideologică menită să instituie un “război de clasă” între angajaţii din sectorul privat şi angajaţii din sectorul public. Nimic mai fals!
Cei câteva mii de protestari pestriţi adunaţi în ultima săptămână în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în pieţele publice din câteva oraşe mari din ţară cer demisia preşedintelui şi/sau a guvernului. Opoziţia bicefală, care se străduie din răsputeri, dar fără mare succes, să acapareze politic aceşti protestatari eterogeni, cere de asemenea demisia preşedintelui ţării şi/sau demisia guvernului, invocând în mod absurd o „dictatură” şi recurgând la comparaţii halucinante şi ridicole. Cu toate acestea, nici unii, nici ceilalţi, oricât de mare ar fi efuziunea străzii sau tentaţia de a scurta anul electoral, nu au o bază constituţională pentru a forţa demisia preşedintelui sau guvernului.













